În câte feluri se putea fugi din ţară pe vremea comuniştilor

După 1965, rămân peste hotare laboranţi, profesori universitari, fizicieni atomişti, balerine, guriste şi harpiste.

Documentându-mă pentru un eseu despre cum s-a dus pe apa Sâmbetei Fondul Antonescu, am ajuns cu lectura la cartea „Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii", lucrare tipărită de regretatul Mihai Pelin, în 2004, la Editura Compania.

Titlul însuşi avertizează că nu e vorba de un dicţionar al românilor de seamă fugiţi peste hotare între 1944 şi 1989. Mihai Pelin şi-a propus să înfăţişeze cele 1222 de destine aşa cum le schiţează documentele din Arhiva Securităţii. Fireşte, autorul avansează şi date proprii, mai mult sau mai puţin riguroase. Esenţa e dată însă de ceea ce crede Securitatea şi nu Mihai Pelin despre refugiaţi.

Una peste alta, Opisul ne oferă o seducătoarea panoramă a felului în care s-a fugit din ţară în timpul regimului comunist.
În anii 1945-1948, cei mai mulţi români rămân în străinătate refuzând pur şi simplu să se mai întoarcă în ţară. Unii sunt antonescieni îngrijoraţi de Actul de la 23 August 1944. Alţii sunt legionari fugiţi după eşecul Rebeliunii din ianuarie 1941, conştienţi însă că noul regim le e un duşman mai mare decât cel antonescian. În fine, sunt şi diplomaţi sau funcţionari ai regimului încoţopenit după 23 august 1944, dar pe care evoluţia evenimentelor spre comunism îi face să nu se mai întoarcă în ţară.

Pe locul al doilea, dacă nu pe primul, la concurenţă cu decizia de a nu se mai întoarce, se situează fuga din ţară cu avionul. Fie ca pasageri clandestini ai unui avion, fie doar ca piloţi.

Un mijloc preferat, dar mai puţin exploatat, date fiind dificultăţile, rămâne călătoria clandestină cu vaporul.
Din 1948 până în 1965, timp văzut de toţi istoricii drept unul al cortinei de fier fără fisură, se fuge din ţară fie cu avionul, fie prin trecerea frontierei dintre România şi Iugoslavia. Defecţiunea lui Tito a fost mană cerească din acest punct de vedere. Bulgaria, Ungaria, Ucraina şi Moldova nu sunt alese pentru trecerea frontierei. Lucru perfect explicabil. Fugarii ar fi căzut din lac în puţ.

După 1965, se rămâne pur şi simplu în Occident. E, poate, cea mai bună dovadă a deschiderii regimului. Oamenii - cei de ştiinţă, de cultură, îndeosebi - călătoresc. Mult mai important, nu se tem pentru familia lăsată în ţară. Schimbările din structura fugiţilor (deşi termenul forțează conţinutul, fiind vorba de inşi care rămân, nu fug) aduc mutaţii spectaculoase în planul poziţiei faţă de regimul din ţară. Cei plecaţi în anii anteriori o fac pentru a scăpa de persecuţiile staliniste. Cei care aleg Occidentul din motive economice (piloţi, macaragii, motostivuitori) optează pentru Legiunea străină sau pentru joburi fără vreo legătură cu politica. Plecaţii din motive politice sunt şi în Occident duşmani ai regimului. Ei înfiinţează Ligi, Asociaţii, Comiţii şi Comitete de luptă în exil, scot pe piaţă publicaţii efemere, scrise în cămară şi tipărite în garaj. Cei mai mulţi se angajează la „Europa Liberă", instituţia râvnită de toţi transfugii pentru că asigură o condiţie materială bunicică şi, excepţie făcând bătălia pentru supravieţuirea la lucrătura de tip moldo-valah şi ascultarea fără crâcnire a ordinelor CIA, nu pretinde cine ştie ce efort. Angajarea în activităţi ostile regimului îşi are rădăcina nu numai în convingerile politice, dar şi în nevoia de a avea ceva parale. Ţările Occidentale, America, îndeosebi, sunt dispuse să consume ceva firfirici pentru a întreţine măcar iluzia Războiului Rece.

După 1965, rămân peste hotare laboranţi, profesori universitari, fizicieni atomişti, balerine, guriste şi harpiste. Motivul rămânerii e unul care ţine strict de împlinirea profesională şi materială. Nici în ţară nu s-au omorât cu politica aceşti transfugi. Cu atât mai puţin îi va interesa în Occident, ale cărui condiţii de concurenţă profesională şi comercială impun un mult mai mare efort decât cel din România. Situaţia e net în favoarea regimului Ceauşescu. Vedetele româneşti nu mai sunt cele politice, sunt cele cultural-ştiinţifice. Îmblânzirea poziţiei ostile face ca exilul să nu mai dea bătăi de cap autorităţilor de la Bucureşti. Să fi luat asta în calcul Securitatea?! Posibil, odată ce dă vize de ieşire din ţară pe bandă rulantă şi nu se jeluieşte prea tare când rămâne câte una sau câte unul în Occident.

Fenomen tipic regimului comunist, deoarece e produs de dificultăţile ieşirii peste hotare, fuga în Occident e o nouă dovadă că românii au făcut Istorie și dând cu tifla Istoriei.

Ion Cristoiu este scriitor şi jurnalist, autor al mai multor cărţi de proză, de studii de istorie literară şi de eseuri.