Fostul ministru de Externe al Franţei, despre priorităţile de politică externă ale Europei unite. Preşedintele François Mitterrand l-a numit în 1981 consilier pentru politică externă. Hubert Védrine avea atunci 34 de ani. A rămas la Palatul Élysée, alături de Mitterrand, îndeplinind, pe parcursul celor două mandate ale acestuia, funcţiile de purtător de cuvânt, apoi de secretar general al preşedinţiei.
În 1997, premierul Lionel Jospin îl propune şi preşedintele Jacques Chirac îl numeşte ministru de Externe al Franţei. Rămâne în post până în 2002. Timp de 20 de ani a fost prezent la cele mai înalte niveluri ale politicii franceze. Ne-am întâlnit cu Domnia Sa în timpul unei scurte vizite pe care a făcut-o la Bucureşti. Am vorbit despre resorturile deciziilor franceze privind România, despre Europa şi America, despre evoluţiile planetare în vremurile globalizării.O.N.: Domnule Védrine, acum 20 de ani, în timpul prăbuşirii Zidului Berlinului, eraţi un colaborator apropiat al preşedintelui Mitterrand. Cum aţi receptat, atunci, acele evenimente?
Mitterrand avea o viziune lucidă. În octombrie 1981, reţineţi, octombrie 1981, l-a primit pe cancelarul german Helmuth Schmidt, la reşedinţa sa de la ţară şi i-a vorbit despre reunificarea Germaniei. Schmidt i-a spus: eu nu o voi vedea vreodată. Dar Mitterrand i-a răspuns: Şi totuşi, Uniunea Sovietică este slăbită şi, în zece-cincisprezece ani, vom putea vorbi despre reunificarea Germaniei.
I.M.I.: Dar era încă epoca lui Brejnev!
Da, dar Mitterrand şi noi, colaboratorii lui, trăiam cu această idee, că vom vedea sfârşitul sistemului comunist, dar nu ştiam când şi cum se va produce. Când a apărut Gorbaciov, în 1985, Mitterrand a înţeles repede că era un om cu totul diferit, care voia cu sinceritate să facă reforme şi, mai ales, care nu ar fi apelat la forţă pentru a menţine sistemul.
Noi încă nu ştiam atunci dacă Gorbaciov avea să reuşească în reformele sale, dar eram oricum pregătiţi pentru mari schimbări. Şi aceasta a fost una dintre raţiunile pentru care preşedintele Mitterrand şi cancelarul Helmuth Kohl au pus bazele unei politici europene mai puternice. De altfel, lucrurile începuseră înainte de Gorbaciov, în 1984.
O.N.: Aţi văzut atunci posibilitatea ca statele din Est să adere la proiectul european?
Da, fiindcă era chiar o opţiune ideologică. Tratatul de la Roma prevedea că proiectul european este deschis tuturor ţărilor democratice din Europa. Desigur, putem discuta despre Turcia, sunt argumente pro şi contra. Dar în cazul celorlalte ţări din Est, printre care şi România, ne era clar că atunci când urmau să fie democratice şi pregătite pentru aderare, aveau să adere.
Desigur, ştiam că era nevoie de mecanisme politice şi juridice. Mitterrand spunea că ar fi fost nevoie de 10-15 ani pentru aceste ţări. Şi a avansat ideea constituirii unei confederaţii a statelor aflate în aşteptare, idee cu care preşedintele ceh Vaclav Havel nu a fost de acord. El spunea: trebuie să aderăm imediat. Acum se vede că cei care l-au criticat atunci pe Mitterrand nu au avut dreptate, procesul de aderare al ţărilor din Est a durat circa 15 ani şi chiar mai mult în cazul României şi al Bulgariei.
I.M.I.: În ţara noastră există impresia că Franţa a lipsit o bună perioadă din relaţia cu România, mai ales la începutul anilor 1990. Şi că, prin aceasta, a pierdut mult, fiindcă ar fi găsit aici o ţară puternic francofonă şi francofilă. Ce părere aveţi?
Nu pot fi de acord cu această idee... Dar cum a lipsit Franţa, politic sau economic ?
O.N.: În primul rând, economic.
Pe plan economic... poate. Dar pe plan politic, Mitterrand a fost foarte clar. El nu voia să întărească relaţiile cu România, cât timp la putere era Ceauşescu. După ce Ceauşescu a căzut, Mitterrand a venit foarte repede. El voia să facem multe împreună cu România, ştia că avem un viitor comun, cunoştea afinităţile culturale, francofonia şi francofilia României ...
Micul Paris ( zâmbeşte - n.r.). Deci au fost deschideri în plan politic. De ce nu au fost urmate în plan economic? După opinia mea, nu sunt explicaţii politice. Cred că în acea perioadă întreprinderile franceze – ştiţi că noi avem mari întreprinderi – erau pasionate de marile pieţe emergente, cele din Asia, de exemplu.
În opinia mea, în general, întreprinderile franceze nu au avut în acea perioadă o prezenţă foarte puternică în România, dar este şi cazul Ungariei sau al Poloniei. Când eram ministru aveam foarte bune relaţii cu miniştrii români, cu preşedintele român. Dar aceasta nu este o decizie economică. Iar simpatia culturală nu înseamnă neapărat şi investiţii în economie.
Pauză la NATO
„Eu cred că în privinţa extinderii NATO trebuie să luăm o pauză. Fundamentul NATO stă în Articolul 5 – dacă o ţară este atacată, toţi ceilalţi o ajută. Dacă vom continua extinderea, garanţiile vor fi tot mai slabe. Iată de ce eu cred că este o greşeală utilizarea NATO în Afganistan. Eu cred că Obama va stabiliza NATO.
Va discuta cu Rusia şi nu va avea aceeaşi politică cu a lui Bush. Noi, în Franţa, atât stânga, cât şi dreapta suntem de acord cu această idee. De altfel, la căderea URSS, James Baker şi Mihail Gorbaciov au fost de acord ca NATO să nu se extindă pe teritoriul vechii Germanii de Est. O promisiune care nu a fost ţinută după aceea. Nici de Clinton, nici de Bush fiul”.
„Trebuie să discutăm cu liderii ruşi“
I.M.I.: Aţi susţinut recent la Bucureşti o conferinţă despre Europa Apărării. De ce aţi ales această temă?
Mi s-a părut interesant, pentru că sunt multe iluzii în legătură cu Europa apărării. Eu cred că Europa are un rol foarte important pentru operaţiunile de menţinere a păcii, în Balcani, în Africa, în gestionarea conflictelor îngheţate, la Marea Neagră, de exemplu.
O.N.: Şi cum vedeţi realizat acest obiectiv?
Eu văd o discuţie în sânul Alianţei Atlantice pentru împărţirea rolurilor. Pentru că, la origini, NATO este un sistem de comandă, cu Statele Unite, Pentagonul şi comandantul-şef. Dacă vrem să evoluăm către o alianţă politică, să spunem că, în privinţa gestionării conflictelor, Europa are un rol particular.
În Georgia, de exemplu, unde preşedintele Sarkozy a reuşit să păstreze unitatea Europei – şi eu nu sunt un fan al lui Sarkozy. Asta, însă, presupune o bună relaţie cu Rusia, mai bună decât în prezent. Aici, noua politică europeană trebuie coordonată cu noua politică americană faţă de Rusia.
O.N.: Dar europenii au abordări diferite în relaţia cu Rusia.
Este adevărat. Sunt ţări diferite, cu istorii diferite şi reacţiile spontane nu sunt aceleaşi – faţă de China, faţă de Rusia sau faţă de Israel, de exemplu.
I.M.I.: Şi atunci, este posibilă o politică comună?
O politică unică, nu. O politică negociată, comună, da. Putem să nu avem aceeaşi opinie, dar tocmai aici trebuie să lucrăm, să discutăm. Îndeosebi în relaţia cu Rusia. Rusia este marele nostru vecin, un partener indispensabil, dar în acelaşi timp şi o ameninţare. Avem nevoie de ei pentru a regla nişte conflicte îngheţate, avem nevoie de gaz şi de petrol.
„Rusia este un partener şi o ameninţare“ Foto: Eduard EneaDar şi ei au nevoie de banii noştri şi de tehnologiile noastre. Deci, interesul este comun. Nu putem face miracole, nu avem o baghetă magică. Rusia va evolua de maniera ei. Dar interesul nostru este să clarificăm domeniile în care putem colabora şi domeniile în care nu suntem de acord.
Trebuie să fie foarte clar. Pare dificil, dar nu e imposibil. Trebuie discutat cu liderii ruşi, pentru a vedea care sunt cererile lor, ce putem accepta şi ce vom refuza. Trebuie lucrat strategic. Însă europenii nu o fac! Iar dacă nu o fac europenii, o va face Obama.
„Obama nu are priorităţi în Europa“
O.N.: Credeţi că noua administraţie de la Washington va dialoga mai mult cu Europa, în comparaţie cu cea a lui Bush?
Da, cu o condiţie: ca europenii să utilizeze această oportunitate. Asta depinde foarte mult de noi.
I.M.I.: Ce trebuie să facem?
Să ne punem de acord. La Washington este acum o echipă mai agreabilă ca altele, mai politicoasă, care vrea să asculte, să discute. Este un preşedinte extrem de inteligent, cu o înţelegere profundă a lumii. Este o echipă care vrea să reconstruiască o politică externă americană realistă, nu dogmatică şi maniheistă. Este o echipă susţinută de oameni precum Brezinski, Kissinger, Powell. Dar care sunt priorităţile pentru Obama?
În primul rând, ieşirea din criză. Apoi, ceea ce eu presupun a fi un acord cu China. O altă prioritate este de a da un ajutor în Orientul Mijlociu, acolo unde politica lui Bush a eşuat complet. De asemenea, Obama descoperă că Afganistanul şi Pakistanul reprezintă o problemă comună. Dacă Obama va reuşi să găsească o soluţie în Orient – ceea ce este dificil –, dacă va reuşi să-i convingă pe israelieni să accepte un stat palestinian, Obama va căpăta o popularitate gigantică.
Obama nu are priorităţi în Europa. În schimb, el va încerca să restabilească o relaţie cu Rusia. Vor fi discuţii ca în timpul războiului rece – Kissinger avea şi el discuţii cu sovieticii. Oamenii lui Obama ştiu că politica lui Bush era absurdă şi că trebuie să discute cu Putin şi Medvedev. Şi eu cred că într-un an sau doi, Obama va reuşi să construiască o relaţie stabilă cu Rusia. Nu neapărat amicală, dar stabilă.
I.M.I.: Şi ce poate face Europa în această situaţie?
Pentru noi va veni o perioadă în care trebuie să ne întrebăm nu ce poate face Obama pentru noi, ci ce vrem noi, europenii, de la America. Deci, ce-i vom spune noi lui Obama? Trebuie să ne clarificăm de urgenţă noi, europenii. Să stabilim care este concepţia relaţiilor noastre cu Rusia, care sunt punctele în care putem coopera şi unde trebuie să ne protejăm. Şi apoi să vorbim Americii: domnule Obama, noi avem ideile noastre în ce priveşte politica rusă. Şi trebuie să o facem repede!
E nevoie de politici, nu de instituţii
„Trebuie să fim foarte pragmatici cu construcţia Europei. Desigur, nu puteam vorbi de Constituţia Europeană fără referendum. Dar oamenii au fost convinşi că este ceva foarte important, care va schimba totul, că miza este enormă. Şi s-au întrebat ce va urma. Dacă va fi o Constituţie Europeană, ce se va întâmpla cu Franţa? Deci, dacă mergem pe ideea referendumului obligatoriu, atunci mergem spre eşec.
Fiindcă eşecul este dat de maximalism. Europenii sunt foarte mulţumiţi să trăiască în pace şi securitate, libertate,
prosperitate. Şi ei consideră că nu au nevoie de o Constituţie. Europa are însă nevoie de un tratat internaţional care să spună care sunt atribuţiile Comisiei, Consiliului, Parlamentului. Şi apoi, trebuie să încetăm să mai discutăm despre instituţii şi să începem să discutăm despre conţinutul politicilor: politica faţă de Rusia, politica energetică, ecologică sau despre cum abordăm relaţia cu Statele Unite. Trebuie să discutăm despre conţinut! De cincisprezece ani discutăm în Europa numai despre instituţii. Asta trebuie să se oprească. Sunt prea multe discuţii inutile“.
Testul Adevărului: Statele-naţiune nu vor dispărea
1 Tratatul de la Lisabona. Viitorul Tratatului depinde de irlandezi. Nimeni nu poate să prevadă votul lor. Dacă ei votează DA, merge mai departe. Tratatul de la Lisabona este bun, deşi nu e un miracol. Dacă votează NU, rămânem cu Tratatul de la Nisa. Care nu l-a împiedicat pe preşedintele Sarkozy să aibă o bună preşedinţie. Şi nici pe doamna Merkel să fie un bun preşedinte, cu doi ani mai devreme. Este bun şi Tratatul de la Nisa. Eu l-am negociat, pe când eram ministru de Externe. Am şi acum la mine stiloul cu care l-am semnat!
2 Viitorul Europei. Cuvântul Europa este unul mitologic, fiecare îi poate da înţelesul pe care îl doreşte. Dar toate ţările europene, unite, reprezintă o forţă. Ţările, însă, nu vor dispărea. Nici România, nici Franţa. Tot timpul vor exista, ca şi Germania, Suedia, Irlanda şi celelalte. Şi asta ne deosebeşte de Statele Unite. În Europa e diferit, sunt două-trei mii de ani de istorii individuale. Deci, Europa poate fi o confederaţie de state-naţiuni, care vor supravieţui, dar care vor lucra tot timpul împreună. Trebuie acceptată această entitate cu o formă originală. Eu cred că este posibil.
3 Interese europene diferite. Este extrem de important să discutăm mult între noi, europenii, în Consiliul European, în Parlamentul European, poate şi într-o conferinţă specială, fiindcă relaţia cu Rusia e o chestiune importantă. Există exemplul preşedintelui Sarkozy din timpul crizei din Georgia, dar sunt exemple şi mai vechi. De exemplu, Giscard şi Schmidt sau Mitterrand şi Kohl, care au lucrat mult pentru a avea poziţii comune. Nu poţi pretinde ca europenii să aibă o poziţie comună, dar trebuie lucrat. Îndeosebi în relaţia cu Rusia. Dar nu trebuie aşteptate crizele. Noi trebuie să lucrăm încă de pe acum pentru a ne armoniza poziţiile.
4 Războiul din Irak. A fost o eroare enormă, dar o eroare şi mai mare a fost ceea ce a urmat războiului. Politica lui George W. Bush din anii care au urmat războiului a fost complet absurdă şi a eşuat într-un colonialism clasic. Şi el a plătit preţul. Ceva se corectează acum, dar istoria nu s-a terminat. Nimeni nu poate fi sigur astăzi că Irakul va fi stabil când americanii vor pleca de acolo.
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza