Adevarul.ro

Gelu Voican Voiculescu afirmă că executarea cuplului dictatorial a fost unica soluţie pentru a dejuca planurile diversiunii teroriste care urmărea declanşarea unui război între Armată şi Securitate 

Unul dintre personajele misterioase ale Revoluţiei, Gelu Voican Voiculescu a apărut la televiziune pe 22 Decembrie. Ţinuta sa kaki  şi atitudinea marţială l-au făcut remarcat în grupul de revoluţionari.

Avea să joace unul dintre rolurile decisive în cadrul evenimentelor care se precipitau. A rămas alături de Ion Iliescu în echipa care a preluat puterea. A insistat pentru executarea lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu.

A participat la procesul de la Târgovişte. În calitate de viceprim-ministru, a avut în subordine fostele structuri ale Securităţii. S-a retras din executiv după alegerile din mai 1990.

Ambasador în Tunisia şi Maroc. Născut în 1941, de profesie inginer geolog, Gelu Voican Voiculescu a fost arestat de mai multe ori în timpul regimului comunist.

Ion M. Ioniţă: Cum s-a luat decizia constituirii tribunalului care avea să-i judece pe Elena şi pe Nicolae Ceauşescu?

Gelu Voican-Voiculescu: În unanimitate. Ion Iliescu a fost unul dintre cei care au ezitat. S-a lăsat greu, abia după ce i s-a propus formula ocolită, a procesului. Ion Iliescu a spus că nu puteam începe o epocă de legalitate democratică cu un asasinat. Susţinea că poporul are dreptul să-şi judece opresorii într-un proces normal. Noi pledam pentru suprimarea lor, ca act justiţiar-revoluţionar.

I.M.I.: Cine a insistat cel mai mult pentru „actul  justiţiar revoluţionar"?

Unul am fost eu. Nu este motiv de glorie, dar asta e realitatea. Argumentul nostru forte era că, odată anunţată moartea celor doi, toţi acei trăgători ascunşi, care făceau jocul forţelor care doreau un război civil între Armată şi Securitate, ar fi renunţat. Ei nu erau nişte fanatici, ci îşi îndeplineau misiunea de teama că, în cazul unei reveniri a lui Ceauşescu, vor fi acuzaţi că n-au reacţionat.

Ovidiu Nahoi: De ce nu aţi decis să îl închideţi?

În febra unei revoluţii nu se prea iau hotărâri blânde... Pentru ce faci o revoluţie? Ca să-l înlături pe cel de la putere. Cum? Omorându-l, pentru că, altfel, te omoară el. Până la urmă, Nicolae Radu, nu ofiţerul de marină, ci unul dintre membrii CFSN, a propus un proces în care gravitatea acuzaţiilor ar fi dus inevitabil la o execuţie. La acest argument, Iliescu a cedat cu chiu, cu vai, abia la 24 decembrie. Şi a transcris, el personal, decretul de înfiinţare a Tribunalului militar excepţional.

I.M.I.: Ce însemna tribunal militar excepţional?

Ce arată chiar numele: excepţional. Adică, judecă după reguli ad hoc în afara oricărei prescripţii obişnuite. Acest tribunal a fost constituit cu o clauză, conform căreia sentinţa sa era „irecurabilă şi imediat executorie".

Sigur, nimeni n-a spus pe faţă că vor fi omorâţi. Era la mijloc un dram de ipocrizie: nu-i omorâm aşa, pur şi simplu, ci în temeiul unui act juridic. În momente revoluţionare, nu putea fi un proces perfect. Dar, una peste alta, garanţiile procesuale au fost respectate şi ei au fost executaţi în virtutea unei sentinţe luate în unanimitate, de cei cinci membri ai instanţei. În timpul pauzei de deliberare, noi suntem filmaţi stând cu Ceauşescu alături.

I.M.I.: Aţi vorbit atunci cu Ceauşescu?

Eu, nu. Dar el îmi căuta privirea. Ne uitam unul la altul. Cred că el încerca să-şi dea seama ce-i cu mine. Nu ştia de unde să mă ia... Nu ştiu ce era în capul lui, dar eu cred că, văzându-l pe Stănculescu acolo, i-a încolţit un licăr de speranţă. În acelaşi timp, se uita la ferestre. Eu eram îngrozit, mă gândeam la un atac. El se uita la ceas. Alături de mine, Măgureanu se uita la unghii, privea în jos, Stănculescu privea fix peretele din faţa sa şi făcea vaporaşe de hârtie. Eu l-am privit pe Ceauşescu în ochi. Cei doi trăiau într-o irealitate totală. Am avut sentimentul că judecăm doi marţieni, conform codurilor noastre, ei neînţelegând nimic. A fost ca un dialog al surzilor. 

O.N.: Dar argumentul lui, că numai Marea Adunare Naţională putea să-l judece, nu era valabil?

El era decăzut din toate funcţiile, prin fuga lui şi prin proclamaţia noastră din 22 decembrie, care demisese guvernul şi desfiinţase Marea Adunare Naţională.  Era judecat pentru crimele legate de represiune - credeam că fuseseră 4.500 de victime (după versiunea ziariştilor iugoslavi) - şi pentru genocidul din ultimii 10 ani, pe care l-am cuantificat, arbitrar, la 60.000 de victime. Aşa a apărut cifra de 64.000 de victime pronunţată la proces. În sentinţă, veţi găsi infracţiunea de genocid, conform art. 357, aliniatul c: exterminarea populaţiei prin condiţii vitrege de viaţă. Exact la ce fuseserăm supuşi cu toţii în ultimii 10 ani. Venind în Bucureşti, Brucan a lăsat să se înţeleagă, din greşeală, că era vorba de 60.000 de victime făcute în momentul acela.

Omul în kaki

Eu nu am apărut niciodată cu o armă la televiziune! Este un transfer de imagine, după căpitanul Mihai Lupoi. Când intram în direct la televiziune, el lua de la un soldat casca şi automatul. După care le restituia. Într-adevăr, în primele zile eram îmbrăcat în kaki. La 21 decembrie, eu am stat până la căderea baricadei.

Am reuşit să ajung acasă, pe la 3-4 dimineaţa. Am avut intuiţia că 22 decembrie va fi ziua decisivă. Şi atunci m-am îmbrăcat în kaki, cu haine luate de la magazinul „Vânătorul". M-am gândit că în confruntările de stradă, militarii vor crede că sunt de-al lor şi, dacă mă vor lua la ochi, nu vor trage. Am rămas în ţinuta asta în toate zilele acelea.

„Au fost tentative de declanşare a unui război civil"

I.M.I.: Vorbeaţi despre pericolul unui război între Armată şi Securitate. Dar Securitatea nu trecuse în subordinea Armatei?

Ba da. Dar tentative au fost, cred eu din partea unor oameni din interiorul Armatei, pentru că numai ei aveau acces la liniile telefonice militare speciale. Vedeţi ceea ce s-a întâmplat la Otopeni. S-au dat telefoane spunând că aeroportul e ocupat de terorişti şi că trebuie eliberat, iar celor de la aeroport li s-a spus că vin teroriştii să-i atace. Nu cred că oamenii care au făcut asta erau din Securitate.

O.N.: Atunci discutaţi cu generalul Iulian Vlad?

Da. Şi el a avut o atitudine salutară. El a subordonat Securitatea Armatei, în 22 decembrie. A fost foarte important, dar nu suficient. Pentru că tentative de a contrapune cele două instituţii au existat. În momentul în care ai victime între două tabere, se escaladează violenţa, răfuiala, confruntarea.

I.M.I.: Care ar fi fost scopul celor care organizau diversiunea?

Războiul civil, anarhia.

O.N.: Cui i-ar fi folosit?

Rămânem în domeniul ipotezelor. Dar toate cercetările arată că nu a existat nicio echipă de înlocuire a lui Ceauşescu. Verdeţ a ieşit în balcon şi a fost huiduit, Dăscălescu a fost dus în balcon cu pistolul în coastă de către Dan Iosif şi pus să-şi anunţe demisia pe fondul huiduielilor unanime. Ion Iliescu nu a fost huiduit, ci a fost aclamat.

E adevărat, s-a strigat „fără comunişti, fără comunişti!" când a anunţat că vor urma alegeri libere. Noi am luat notă. De aceea, eu spun că revoluţia a fost anticomunistă încă de atunci, din 22. Nu este exclus ca lipsa unei echipe pregătite să-l înlocuiască pe Ceauşescu şi provocarea unui război civil între 15.000 de militari ai trupelor de Securitate şi restul Armatei să fi făcut parte dintr-un plan de dezmembrare a României.

Într-un asemenea haos, s-ar fi spus dinspre Ungaria că trebuie apărată minoritatea maghiară, bulgarii ar fi putut intra în Dobrogea, ruşii în Moldova. Iar din România putea să rămână o republică olteano-ialomiţeană... Vorbim ipotetic, desigur.

Rolul generalului Militaru

Generalul Militaru a venit la TV nechemat de nimeni, îmbrăcat în uniformă, deşi n-avea dreptul, decât la sărbătorile „naţionale" (23 august, 1 mai etc). El, împreună cu generalul Ion Ioniţă, cu Virgil Măgureanu, cu Radu Nicolae şi cu alţii încercaseră o tentativă de conspiraţie, incluzându-l ca factor civil şi pe Ion Iliescu. Dar Ion Ioniţă a fost suprimat, Vasile Patilineţ, aflat în Turcia, de asemenea, şi totul s-a blocat.

În virtutea acestor antecedente, Militaru a fost luat în considerare, iar generalul Stănculescu a fost înlocuit cu el, la 24 decembrie 1989. Generalul Guşă, care a fost tot timpul nervos, acuzându-ne de anarhie, a fost mutat la Cluj, la comanda Armatei a IV-a. Guşă s-a autoexclus, mai ales că el a mizat pe Verdeţ.

Dar Militaru n-a jucat un rol decisiv în acele zile. Abia mai apoi şi-a reactivat 28 de generali vechi, trecuţi în rezervă drept KGB-işti. Dar n-a avut atunci timpul să ia decizii importante. Nu ştiu dacă Militaru a pus la cale asasinarea grupului de luptători USLA condus de colonelul Gheorghe Trosca. În orice caz, a fost un asasinat clar. Trosca a fost chemat să ne ajute şi a fost primit cu foc din partea tancurilor.

Eu am dat caseta la televiziune, în care se aude conversaţia cu baza, iar Trosca moare „în direct". Militaru a susţinut ulterior, că Trosca venea să ne omoare pe noi. Mi se pare o aberaţie.

Enigmaticii luptători din reţeaua „R"

I.M.I.: Cine a coordonat diversiunea cu teroriştii?

Nimeni. Se confruntă două versiuni. Securitatea spune că este o diversiune imaginată de militari, care au chemat în acţiune unităţile speciale de comando de la batalionul 404, făcând această diversiune pentru a pune Armata în poziţia de salvatoare a noii puteri. Armata spune că erau unităţi ale Securităţii care nu au ascultat ordinele generalului Vlad, intrând în acţiune de capul lor.  Există o a treia variantă, în care eu cred: aceşti terorişti făceau parte din reţeaua „R".

O.N.: Ce era reţeaua „R"?

O reţea ultrasecretă, pe care nu o cunoştea nici Securitatea, nici Armata, fiind o construcţie a lui Ceauşescu, formată din grupe mobile independente alcătuite din 4-5 oameni. Erau foşti ofiţeri din Armată, din Securitate sau foşti sportivi de la tir, care aveau calităţi fizice deosebite.

Ei erau antrenaţi în poligoane speciale ale Gospodăriei de partid, unde, pe lângă Mihai Ghere, se aflau prin câteva birouri, nişte generali de Securitate pensionari, care nu făceau parte din aparatul său. Acolo nu exista control financiar şi cheltuielile cu această reţea nu puteau fi evidenţiate. Aceste grupe autonome erau pregătite pentru cazul în care teritoriul naţional ar fi fost ocupat vremelnic de inamic.

Ele trebuiau să intre spontan în acţiune şi să antreneze apoi populaţia într-o gherilă generalizată. Aveau locuinţe ascunse, cu depozite de arme, de muniţie, de alimente. Fiecare grupă acţiona pe cont propriu, nu aveau nevoie de comunicaţii. În 22 decembrie, aceste formaţiuni au intrat în acţiune, fără să mai aştepte un ordin. Atunci când au auzit că a murit Ceauşescu, s-au bucurat că nu mai trebuie să-şi continue misiunea detestabilă. Putem spune, totuşi, că n-au făcut atâta rău, pe cât ar fi putut să facă.

O.N.: Iulian Vlad nu ştia?

Nu cred că ştia. Despre această reţea „R" au apărut câteva indicii, dar nu s-a găsit nimic concret. Doar în urma unei amnistii generale care să-i absolve de vină pe cei care au participat la diversiune, am avea şansa ca vreunul dintre ei, ajuns la bătrâneţe, să recunoască ce a făcut. Totuşi, cândva se va lămuri această chestiune. 

Testul Adevărului : Au fost 67.000 de agenţi sovietici

1 Agenţii sovietici. „Se pare că au fost circa 67.000 de agenţi sovietici, nu 20.000, iar înlăturarea lui Ceauşescu ar fi fost prevăzută pentru 30 decembrie. Paradoxal, prin convocarea mitingului din 21 decembrie, Ceauşescu e iniţiatorul Revoluţiei. Iar agenţii n-au mai acţionat. Căderea rapidă a regimului i-a paralizat: au aşteptat ordine care n-au mai venit. Până să se dezmeticească, noi, în frunte cu Ion Iliescu, am preluat puterea. În plus, aspectul nostru atipic şi haotic nu intra în clişeele şefilor lor. Până să se lămurească, s-a dovedit a fi prea târziu, aşa că au lăsat-o cum a căzut... În plus, prezenţa unor agenţi sovietici printre membrii noii echipe i-a confortat".

2 Serviciile străine. „În decembrie '89, începuse o cooperare americano-sovietică. Ruşii însă furnizau oamenii terenului. La apariţia noastră, neluată în calcul de nimeni,  au început să se bănuiască reciproc şi până să se lămurească între ei, acei agenţi intraţi în ţară au rămas pasivi. Se pare că au plecat abia prin octombrie. N-am documente doveditoare despre posibilii agenţi KGB din noua conducere. Desigur, s-a vorbit de Brucan, de Militaru...

3 Teoria conspiraţiei. Revoluţia n-a avut o pregătire prealabilă, nu era nimeni programat să preia puterea. Iliescu nu intrase în socotelile celor care doreau înlăturarea lui Ceauşescu şi cu atât mai puţin Petre Roman, eu sau alţii. Iliescu s-a bazat pe o mână de necunoscuţi, din rândurile revoluţionarilor, introducându-i în funcţii-cheie. Faptul că el a trebuit să improvizeze o echipă cu nişte oameni ca noi dovedeşte că evenimentele l-au surprins singur. Acest argument elementar dărâmă tot eşafodajul de insinuări şi de false interpretări referitoare la „lovitura de stat", la „confiscarea Revoluţiei" etc.

4 Speranţele lui Ceauşescu. „De ce credeţi că Ceauşescu voia să ajungă la Voineşti? Acolo era o antenă radio care acoperea tot teritoriul României, iar alături este un bunker subteran, găzduind un punct de comandă al întregii armate. Există şi astăzi. Ceauşescu controlând „butoanele", oricând un general ambiţios ori zelos ar fi putut să i se alăture lui, cu câteva divizii. Iar atunci, în cele câteva zile, cât ar fi durat revenirea sa, ne-ar fi măcelărit pe toţi. Restul Armatei s-ar fi opus. Am fi trăit un război civil.