Adevarul.ro

Dumitru Mazilu, figură marcantă a evenimentelor din 1989, povesteşte pentru „Adevărul“ despre ce a făcut în ultimii 20 de ani şi rememorează împrejurările elaborării Proclamaţiei către ţară.

În mentalul colectiv, Dumitru Mazilu este „perdantul Revoluţiei". Despre el se spune că ar fi vrut să-i ia locul lui Ion Iliescu, dar că totul s-a sfârşit atunci, pe 12 ianuarie 1990, când tancurile păzeau încă sediul Guvernului din Piaţa Victoriei.

Martorii scenei televizate îşi amintesc şi acum femeia cocoţată pe turela unui tanc şi care striga, isterizată: „Domnule Mazilu, ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?"A doua zi, ziarul „România liberă" a declanşat prima campanie de presă de după Revoluţie, îndreptată împotriva unui demnitar. După dezvăluirile potrivit cărora ar fi fost comandant al Şcolii de Securitate de la Băneasa, Mazilu a demisionat din conducerea FSN şi a dispărut din viaţa publică. Pare acum împăcat. Pe femeia de pe tanc avea s-o reîntâlnească, peste ani, în circumstanţe speciale.

Ovidiu Nahoi: Domnule Dumitru Mazilu, aţi fost una dintre personalităţile marcante în decembrie 1989, dar după aceea aţi apărut foarte rar în viaţa publică. Aşa că vă vom pune o întrebare care era la modă atunci, imediat după căderea regimului comunist: ce-aţi făcut în ultimii 20 de ani?

Dumitru Mazilu: În momentul în care m-am retras din conducerea Frontului Salvării Naţionale, am decis să revin la preocupările noastre obişnuite, de diplomat şi profesor universitar de drept internaţional, relaţii internaţionale şi diplomaţie. E drept că în primii doi ani de zile am fost, de fapt, primul şomer al ţării. După ce mi-am prezentat demisia din conducerea FSN nu am avut niciun serviciu.

Ion M. Ioniţă: Cum de aţi devenit şomer?

Ştiţi că fusesem eliminat din Ministerul Afacerilor Externe după ce redactasem un raport critic la adresa situaţiei drepturilor omului în România lui Ceauşescu. Am fost plasat într-un arest la domiciliu şi m-au declarat bolnav de inimă. Mi-au trimis chiar decizia de pensionare prin poştă. Eu am refuzat pensia, spunând că nu o merit, pentru că nu sunt bolnav, pot munci. Refuzând să încasez pensia, n-am primit niciun fel de ajutor. Iar după Revoluţie, nu m-au reprimit decât în urma unui proces, care a durat doi ani de zile şi în care s-a decis reîncadrarea mea.

Pe atunci, era ministru Teodor Meleşcanu. El m-a invitat la dânsul şi m-a rugat să nu insist cu despăgubirile decise de instanţă, pentru că Ministerul e sărac şi nu are de unde să plătească. Apoi, mi-am reluat şi activitatea didactică şi, după câţiva ani, mi s-a redat şi calitatea de conducător de doctorat. Pierdusem această calitate din dispoziţia Cabinetului 2 (Elena Ceauşescu n.r.) Sunt, deci, profesor universitar şi conducător de doctorat în Drept şi Relaţii Internaţionale.

O.N.: De ce nu v-aţi mai implicat în viaţa politică?

Am hotărât că mai bine este să-mi îndeplinesc misiunea mea de profesor, fără să dau măcar impresia că aş dori să revin în viaţa politică. Eu nu sunt politician. Nu poţi să faci în mod serios mai multe lucruri deodată. Nu mai spun că, la 20 de ani de la Revoluţie, constat că multe dintre obiectivele din 1989 nu s-au îndeplinit. E adevărat, ne-am recucerit anumite libertăţi.

I.M.I.: Sunteţi autorul primei forme a proclamaţiei Revoluţiei din decembrie 1989. Aţi avut textul scris în momentul în care aţi ajuns în sediul Comitetului Central, pe 22 decembrie? Sau aveaţi textul în minte?

Eu am scris Proclamaţia Revoluţiei care s-a intitulat, nu întâmplător "Democraţie, Libertate, Demnitate - Acum!". Organele de represiune ale regimului comunist îmi oferiseră, într-un fel, răgazul gândirii. Eram în arest la domiciliu. În momentul în care s-a ridicat Timişoara, pe 16, 17 decembrie, am ajuns la concluzia că va fi o dezvoltare revoluţionară şi că regimul nu va rezista.

Atunci am studiat Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite elaborată de Thomas Jefferson, am studiat Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din Franţa şi aveam toate informaţiile privind căderea regimurilor comuniste din Centrul şi Estul Europei. Am ţinut cont de toate acestea şi am scris cele 10 puncte ale Proclamaţiei, care au rămas până în ziua de astăzi.

Textul a fost scris de mână. Îl aveam gata pe 21 decembrie, îl ţineam pe o măsuţă. Pe la ora 1.30, noaptea, când fiul meu a ajuns acasă din punctele fierbinţi ale oraşului, vreo 20 de miliţieni au spart uşa. Veniseră să mă ridice. Soţia mea a avut prezenţa de spirit să ia Proclamaţia de pe masă şi să o arunce în spatele frigiderului. Dacă ar fi fost găsită atunci Proclamaţia, sigur aş fi fost acuzat că fac parte dintr-un complot. Eu, atunci, nici nu m-am gândit la Proclamaţie. M-am gândit la copil, să-l ocrotesc pe el.

Dar soţia mea a salvat Proclamaţia. Pe mine m-au lovit cu patul puştii. Mi-am revenit complet abia câteva luni mai târziu. Copilul şi soţia au fost şi ei loviţi. Eram în pijamale.

„Iniţial, ne-au zis că ne mută în altă închisoare"

O.N.: Ce v-au spus atunci când v-au ridicat, de ce anume v-au acuzat?

Ţipau la mine: „Banditule, te-ai ridicat împotriva conducătorului!" Singurul care le-a atras atenţia foarte dur a fost fiul meu, care era un adolescent, pe atunci. Le-a spus că vor plăti pentru asta. Mie mi-au pus căluşul de lemn în gură. A fost un moment greu. Ne-au ridicat pe toţi şi ne-au plimbat cu maşinile, noaptea, prin oraş. Eram în dubă, nu vedeam nimic. Maşina se oprea din când în când şi îl auzeam pe şofer discutând cu cei de afară, care spuneau: „Aici nu se poate".

Eu aveam convingerea că ei voiau să ne lichideze şi caută un loc unde să ne execute. Ne-au dus la Alexandria, în arestul Miliţiei. A doua zi pe la ora 14, au venit, ne-au adus nişte haine. Ne-au zis că ne mută în altă închisoare.

I.M.I.: Dar Ceauşescu fugise de două ore! Ei nu v-au spus că sunteţi liberi?

Noi nu ştiam atunci.

De-abia în maşină, unul dintre cei care ne-a ridicat m-a întrebat dacă am legitimaţie. Ce legitimaţie să am, dacă mă ridicaseră cu hainele din casă? Atunci, mi-a zis că dacă ne opreşte cineva pe drum să spun că sunt Dumitru Mazilu. Cu alte cuvinte, eu eram paşaportul de trecere.

Nu mi-au zis că a căzut Ceauşescu, dar în maşină am auzit radioul. Am ajuns pe la ora 17 în Bucureşti, voiau să ne ducă undeva pe la vreo casă, dar au constatat că nu se poate şi ne-au dus la noi acasă, în strada Praporgescu. Acolo, vecinii de pe stradă ne-au primit plângând, credeau că ne-au lichidat. Deja, în piaţă, Dan Iosif atrăsese atenţia mulţimii, spunând că reprezentantul nostru la ONU fusese ridicat. Vecinii au spus că trebuie să mergem în piaţă.

I.M.I.: Aţi recuperat textul Proclamaţiei?

Mi-a dat-o soţia, a găsit-o după frigider, unde o ascunsese. Eu credeam că au descoperit-o miliţienii, când au scotocit prin casă. Atunci nu mă gândeam că această foaie scrisă de mână va deveni cel mai important document al Revoluţiei.

Cine era femeia de pe tanc?

I.M.I.: Cum a ajuns textul dumneavoastră programul Revoluţiei?

În sediul CC m-am întâlnit cu domnul Iliescu. Îl cunoşteam dinainte, colaborasem în pregătirea poziţiei României la conferinţa ONU pentru dreptul mării. I-am spus că am un document pregătit. Eu n-am fost în biroul în care lucrau dânşii, dar Iliescu şi-a amintit: „Are Mazilu un text!" Aşa au aflat şi ceilalţi. După aceea, m-a dus Mihai Lupoi, cu o Dacie, la Televiziune, unde m-a întâmpinat domnul Brucan: „Pe unde umbli, domnule, că n-avem documentul!"

Domnul Brucan a citit din nou textul şi a eliminat pasajele referitoare la totalitarism. A tăiat formula de la final: „Aşa să ne ajute Dumnezeu!" A mai făcut două modificări. Prima se referea la ţărănime. Eu spuneam că pământul să fie înapoiat ţăranilor, dânsul a spus că trebuie să încurajăm mica producţie de mărfuri. Eu am eliminat orice referire la Pactul de la Varşovia, dânsul a scris cu mâna sa o formulare prin care România îşi va respecta angajamentele internaţionale.

Apoi, domnul Iliescu a mai făcut câteva completări, după părerea mea extrem de utile. A declarat dizolvarea tuturor structurilor de putere: Consiliul de Stat, Guvern, Marea Adunare Naţională. A înfiinţat, la nivelul local, Consiliile Provizorii ale FSN. Cineva de la Televiziune a bătut la maşină textul. Domnul Iliescu l-a prezentat la televizor.

O.N.: Ştiţi cine era femeia de pe tanc, care v-a acuzat pe 12 ianuarie?

Episodul în care am fost întrebat: „Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani?". Acea doamnă, care striga foarte tare în piaţă, a ajuns funcţionar consular la New York. Aveam s-o întâlnesc când am reintrat în diplomaţie.

„Nu am vrut să-i iau locul lui Ion Iliescu"

I.M.I.: Cum aţi intrat în conflict cu domnul Iliescu?

N-am intrat în conflict! Eu am propus să declarăm o zi de doliu naţional, la 12 ianuarie, pentru victimele comunismului. Atunci am fost delegat să merg la Timişoara. Când m-am întors la Bucureşti, în Piaţa Victoriei era manifestaţie. Am coborât şi am încercat împreună cu domnul Petre Roman să liniştim lucrurile. La un moment dat, unul dintre demonstranţi, domnul Marian Merlă, a lansat nişte formule împotriva preşedintelui Iliescu şi îi cereau să coboare. Eu am spus: „Îl vreţi pe domnul Iliescu jos?" Dar s-a interpretat că eu vreau să fie dat jos domnul Iliescu! Am urcat în sediu, l-am rugat să coboare şi a avut loc discuţia din piaţă, pe care o ştiţi.

I.M.I.: Nu aţi intenţionat să preluaţi puterea?

Trebuie să vă spun că, atunci când am spus că îl rog şi pe domnul Iliescu să vină jos, s-a strigat în piaţă: „Mazilu, Mazilu! Mazilu preşedinte!" I-am spus domnului Iliescu, chiar atunci, că formula asta mă deranjează şi nu vreau să-i iau locul. Sigur, i s-au spus şi lui fel de fel de lucruri, iar relaţia nu a mai fost la fel de bună o perioadă de timp. Nu am mai fost susţinut să revin în CPUN.

O.N.: După 12 ianuarie aţi devenit prima ţintă a unei campanii de presă.

Cred că pentru modul prea radical în care doream schimbarea. Dar interesant este că atacul a început chiar a doua zi după evenimentele din 12 ianuarie, în ediţia a doua a ziarului. Adică, ziarul care pleca seara la tipografie, nu scria nimic. Ziarul următor, care pleca spre miezul nopţii, avea foarte multe pagini împotriva mea. Când avuseseră timp să le scrie? Eu cred că acele pagini erau scrise dinainte.

O.N.: Au dezvăluit că aţi fost profesor la Şcoala de Securitate.

Am fost profesor cu grad. Am fost şi comandant, mai puţin de un an. M-au schimbat, că nu aveam experienţă practică. Nici nu aveam, le-am spus că eu mă ocup de drept. În 1990 am susţinut o conferinţă de presă la Geneva şi am fost întrebat despre acest episod.

Da, le-am spus, am predat dreptul la Şcoala de Securitate. Dacă mă cheamă să predau drept la KGB, predau şi acolo. Şi m-au aplaudat.

Profil

Dumitru Mazilu, 75 de ani, este profesor de drept internaţional şi diplomat. În anul 1952, a absolvit o şcoală de mecanici agricoli, apoi a urmat timp de câteva luni o şcoală de ofiţeri de securitate. A absolvit în anul 1959 Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. Din 1964, este profesor la Academia de Ştiinţe Politice „Ştefan Gheorghiu" din Bucureşti şi la Şcoala de ofiţeri de Securitate de la Băneasa.

Între 1965 şi 1966 este director al Şcolii de Securitate Băneasa. În 1974 devine Visiting Professor la universităţile americane Columbia, Harvard şi Berkeley. Între anii 1985-1992 este raportor special al ONU pe problemele drepturilor omului. În această calitate scrie un raport critic despre situaţia drepturilor omului în România. Autorităţile îi interzic să părăsească ţara şi îl plasează în arest la domiciliu, în 1987.

Document

Proclamaţia Revoluţiei, aşa cum a fost scrisă de Dumitru Mazilu

1Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare

2Organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp posibil

3Repararea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru unul sau cel mult două mandate, respectiv pentru cinci sau cel mult zece ani. Puterea nelimitată îmbracă forme patologice. Nimeni nu poate pretinde puterea pe viaţă

4Restructurarea întregii economii naţionale pe baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată şi promovarea liberei initiaţive şi a competenţei în toate sectoarele economice

5Restructurarea agriculturii prin trecerea pământului în mâinile celor care-l muncesc, care sunt adevăraţii săi stăpâni

6Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerinţelor contemporane

7Reaşezarea structurilor culturii româneşti pe baze democratice şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi imposturii şi statornicirea unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de activitate. Trecerea presei, Radioului şi Televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile poporului

8Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi

9Reorientarea întregului comerţ exterior al ţării, pornind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populaţiei României. Interzicerea transferului resurselor economiei naţionale pentru obţinerea de valută forte cu orice preţ. Adoptarea măsurilor necesare pentru efectuarea unui comerţ exterior cu respectarea integrală a cerinţelor eficienţei economice

10 Întreaga politică externă a ţării să servească promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume.

CITEŞTE POVEŞTI IMPRESIONANTE ALE CELOR CARE AU MURIT ÎN TIMIŞOARA, ÎN DECEMBRIE 1989:

DECEMBRIE '89: Studentul ucis în casă de glonţul ricoşat din umărul tatălui său

REVOLUŢIE: Prăpădul făcut de armată în Calea Girocului pentru tancurile blocate de manifestanţi

DECEMBRIE `89: Cadavru ascuns în spital ca să nu fie furat de securişti şi dus la crematoriul Cenuşa

CAMPANIE: Masacrul de pe Podul Decebal, din 17 decembrie `89, văzut după 20 de ani de libertate

REVOLUŢIE: Moartea care a venit dintr-un ARO al trupelor USLA

Decembrie 89. Asasinate în Spitalul Judeţean din Timişoara

Decembrie '89. Familia care nu mai are sărbători de iarnă de 20 de ani

DECEMBRIE `89 Măcelul căpitanului Căşeriu: Militarii au tras în plin cu muniţie de război

Decembrie '89. Tânăr erou, împuşcat în cap la Timişoara de un „terorist” lunetist

DECEMBRIE '89. Ucigaşul din Piaţa Libertăţii făcea pariuri că îşi nimereşte ţinta

DECEMBRIE '89. Manifestanţii ucişi după ce s-au refugiat în casa scărilor

DECEMBRIE '89. Şi-a pierdut iubita şi piciorul stâng

DECEMBRIE '89 Ordinul de recucerire a tancurilor cu orice preţ a dus la măcelul din Girocului

DECEMBRIE '89 Şi-a găsit copilul în groapa comună

Decembrie '89. Primele victime ale represiunii de la Timişoara

Decembrie '89. Soţia eroului Ferkel: "Aş fi renunţat din tot sufletul la libertate să îl pot avea pe soţ alături"

Decembrie '89. Crimele odioase de pe treptele Catedralei din Timişoara

DECEMBRIE `89: Şi-a găsit sora împuşcată în cap în măcelul de pe Podul Decebal