Cristian Tudor Popescu spune că nu mai doreşte să fie protector cu poporul din care face parte.
Marii prădători cum sunt rechinii au uimitoarea capacitate de a-şi arunca în faţă fălcile în momentul loviturii fatale. Şirurile de dinţi ies la vedere, noul unghi de atac nu dă nicio şansă victimei. Cristian Tudor Popescu a moştenit atavic ceva din acest comportament. Nu maxilarele, care se strâng, ci fruntea şi arcadele ochilor se prelungesc aproape unindu-se deasupra sprâncenelor. Urmează atacul decisiv.Citiţi şi:
Cristian Tudor Popescu renunţă la funcţia de director al cotidianului "Gândul"
Cuvintele comprimate între dinţi sunt subţiri, dar taie adânc, ca o lamă. Dacă eşti ţintă, nu ai cum să scapi, sau rămâi cu cicatrice care te marchează pe viaţă: guzganul rozaliu, varanul bătrân, cretineţii... Cristian Tudor Popescu (53 de ani) afirmă că s-a săturat să fie privit ca omul care „împroaşcă“ sânge pe pereţi. Renunţă. Face o teză de doctorat. Se retrage cu tenisul şi cu filmele lui. Oare?
Ovidiu Nahoi: De ce CristianTudor Popescu, cel mai premiat şi cel mai celebru jurnalist din România,este şi cel mai supărat om din ţară?
Cristian Tudor Popescu:Nu sunt supărat...
O.N.: Omul căruia meseria i-a dat totul...
C.T.P.: Şi eu i-am oferit acestei meserii... aproape totul. Aşa că este un schimb echitabil.
N-am primit de la această meserie cadouri. Tot ce am realizat, am realizat printr-o muncă dură de 20 de ani. Iată, se împlinesc 20 de ani de când sunt în meseria asta. N-am primit nimic gratis. Nu sunt supărat. Nu. A fi supărat presupune o atitudine, presupune un consum de energie. Ca să fii supărat trebuie să ai vitalitate încă. Să mai urmăreşti ceva, să crezi că se mai poate întâmpla ceva. Or, eu nu mai cred.
C.T.P. : Nu.
I.M.I. : Nu?
C.T.P.: Nu. La un moment dat se termină. Puterea de a te indigna... se micşorează şi ea...
I.M.I.: Citez dintr-un articol recent al lui Cristian Tudor Popescu: „V-o puteţi închipui pe doamna Ridzi băşindu-se?“
C.T.P. (tonul urcă, devine tăios): Adică ce? Care e problema cu această frază?
I.M.I.: Mă întrebam legat de ceea ce vorbeam mai devreme, de puterea de a te indigna sau de a biciui un om sau o imagine...
C.T.P.: Spuneam că puterea de a mă indigna s-a micşorat, dar nu a dispărut. Rar, dar se întâmplă. Doamna Ridzi a reuşit printr-o intervenţie televizată de câteva secunde să mă facă să sar de pe scaun.
I.M.I.: De ce la Băsescu este blamabil „găozarul“ şi la Popescu nu?
C.T.P.: Dacă veţi lua cele două exprimări, ele folosesc cuvinte diferite şi au o intenţionalitate diferită. Domnul Băsescu a folosit echivalentul românesc al lui „ass hole“. Găozar asta înseamnă. Este o expresie depreciativă din start şi care, aplicată cuiva, este o insultă.
O.N.: Şi expresia dumneavoastră nu este tot depreciativă?
C.T.P.: Da, este depreciativă din punct de vedere moral. Dar ea este strict legată de ceea ce urmează în text, nu e o insultă
în general, că nu-mi place mie de doamna Ridzi. Nu m-am oprit la această frază. După aceea am explicat, pornind de la un fragment din Marin Preda, de ce am ales această imagine. Era vorba de o josnicie a doamnei Ridzi care, repet, m-a făcut să sar de pe scaun. Nu mă aşteptam la un politician de 32 de ani, un politician tânăr, mi se părea că nu avea încă ridurile de reptilă bătrână ale celorlalţi politicieni. Fals! Le avea.O.N. Unii au ridurile pe interior.
C.T.P.: Şi eu am crezut multă vreme că e bine să avem încredere în tineri, am avut ani de zile o slăbiciune pentru tineri, pornind de la Revoluţie, din noaptea de 21 decembrie, pentru că atunci Revoluţia au făcut-o cei care aveau 14, 15, 18 ani. Mulţi ani după aceea, când un tânăr îmi cerea ceva, uneori eram excesiv de binevoitor cu el, ceea ce este o greşeală. Nu este aşa. Tinerii pot să sufere de aceeaşi boală de care suferă şi România.
I.M.I. Care ar fi această boală?
C.T.P.: Progerie se numeşte această boală. Adică îmbătrânirea prematură. Un copil de 11 ani ajunge să arate ca un bătrân de 80. De aşa ceva suferă România. Când noi am crezut că s-a născut această nouă Românie, acum 20 de ani, am sperat într-o evoluţie normală. Copilărie, adolescenţă, maturitate... Această evoluţie s-a oprit şi copilul născut acum 20 de ani s-a transformat într-un progeric, un bătrân de 80 ani. Este o bătrâneţe hidoasă, şi nu atât ca aspect, cât ca moravuri.
„În loc de 10 zile de concediu, eu aş propune 10 minute de gândire în fiecare zi“
O.N.: Dar România a progresat în ultimii 10-15 ani.
C.T.P.: Nu, pentru mine, nu. România nu a progresat în aceşti 20 de ani, dacă vorbim în termenul „progresul în om“. Nu văd acest progres. Dimpotrivă, este un regres. Cum să-ţi mai faci meseria cu puterea de a te indigna, cu elan, cu entuziasm, când constaţi că, după nişte eforturi supraomeneşti făcute de mine cu un singur scop, de a mişca cu un milimetru, repet, cu un milimetru, media acestei ţări, nu ai reuşit. N-am avut niciodată o viziune elitară. Nu mă mai pot uita la televizor, cum nu puteam să mă uit înainte de ’89. E acelaşi lucru. Ce să văd?
Aud aceeaşi mestecare de talaş ore în şir, nu aud nicio idee, toate sunt nişte prefabricate verbale pe care şi le aruncă unul în gura celuilalt. În ţara asta nu se mai gândeşte. Premierul Boc a propus 10 zile de concediu fără plată pentru bugetari. Eu aş propune 10 minute de gândit în fiecare zi şi pentru bugetari, şi pentru privaţi, în fiecare zi. Constat că milioane de oameni nu gândesc. Pentru că a gândi înseamnă să încerci să înţelegi ceea ce ţi se întâmplă.
Aceşti oameni nu înţeleg ceea ce li se întâmplă, sunt foarte ocupaţi. Dar mai trebuie să şi gândeşti. Şi exerciţiul gândirii are sens atunci când nu priveşte ceea ce se va întâmpla în viaţa ta în următoarele două ore. Şi şobolanul e foarte inteligent când se duce să-şi ia bucăţica de caşcaval pe unde o găsi-o. Se mişcă pe drumul optim.
.jpg)
„Eu nu sunt un showman“ Foto: Petrică TănaseO.N.: Deci dezbaterea nu dezvoltă inteligenţa.
C.T.P.: Dar astea nu sunt dezbateri. Sunt nişte zbierete paralele, nu discută nimeni cu nimeni, e clar că fiecare vine să debiteze ceva adus de acasă, nu se mai dialoghează deloc. Eu am trăit perioada dialogului. În ’97, până în 2000, puteai să faci rating la Pro TV de 6 şi ceva cu Nicolae Manolescu şi Octavian Paler.
Emisiunea „Întâlnire cu presa“... Ceea ce este de neimaginat acum... Nu era cazul să stăm în cap pe masă, nu era cazul să facem imitaţiuni după diverse animale domestice ca să facem rating. Era suficient să emiţi nişte idei.
I.M.I : Ce s-a întâmplat?
C.T.P.: S-a schimbat lumea.
O.N.: De asta aţi oprit emisiunea cu Hurezeanu?
C.T.P.: Din cauza sentimentului acut al inutilităţii. Şi al nepotrivirii. Ce mai căuta o astfel de emisiune? Eu n-am mai putut. Eu nu sunt nici entertainer, nici comper, nici showman. Eu ca să fac o emisiune trebuie să simt că vreau să fac aşa ceva. Dacă nu, eu nu pot să mă duc la televizor să joc teatru.
„În România, prima grijă este să acoperim rahatul“
O.N.: Cum ieşim din criza asta?
C.T.P.: Nu vom învăţa nimic nici din această criză. Acum un an, pe vremea aceasta, într-o emisiune cu Emil Hurezeanu am pronunţat pentru prima oară cuvântul criză. Tăriceanu tocmai venise cu un comunicat către ţară în care spunea că, dacă mergem cu partidul şi cu guvernul său, urmează prosperitatea. Am zis că nu urmează nicio prosperitate, urmează o chestie foarte nasoală, este evident.
Atunci, Tăriceanu recomanda investiţiile în America. După 20 de ani de exerciţiu capitalist, iată cum gândeau guvernanţii acestei ţări în buza unui eveniment catastrofal. Niciunul dintre ei, Tăriceanu, Băsescu, Boc, nimeni n-a fost în stare să înţeleagă ce se întâmplă. Şi aveai de unde să înţelegi. În luna decembrie 2008, aceşti oameni continuau să spună că nu există nicio criză.
.jpg)
I.M.I.: Cum se explică?
C.T.P.: Este aceeaşi grijă de a acoperi rahatul. Când vezi un rahat în România, prima grijă nu este să-l înlături, prima grijă este să pui ceva peste el. Te uiţi în stânga, te uiţi în dreapta şi îl acoperi cu ceva. Uitaţi-vă la ei, la televizor, cum reacţionează. Prima grijă este s-o dea cotită.
Veţi fi din nou declarat cel mai bun jurnalist român?
C.T.P.: Nu cred, nu cred. Şi aici s-au schimbat nişte lucruri.
I.M.I. Îl dăm jos pe Popescu?
C.T.P.: Da, sigur că da! Popescu a reprezentat un anume mod de a face această profesie. În clipa de faţă, procesul de abţibildizare a atins şi presa. Nici în clasamentele de anii trecuţi nu erau prezenţi jurnalişti remarcabili, jurnalişti de pix, jurnalişti de computer care fac articole solide, muncesc săptămâni să facă un reportaj, o anchetă. I-a băgat lumea în seamă? Acum nu mai este suficient nici să apari la televizor. Jurnalistul trebuie să devină actor.
O.N.: Cine scrie rolurile?
C.T.P.: Unii şi-l scriu singuri, alţii îl primesc în plic. Eu nu sunt actor.
I.M.I.: Nu vă simţiţi actorul propriului brand? Să fii aşa cum s-a învăţat lumea, rău, să spargi ecranul?
C.T.P.: M-am opus încadrării mele în cofraj. Este un pericol foarte mare. Publicul te forţează într-un cadru pe care îl vrea el.
O.N.: Mai e ceva de făcut?
C.T.P.: Nu ştiu, eu mă ocup cu filmele, cu tenisul...
„Toată lumea aştepta de la mine sânge pe pereţi“
.jpg)
Eu fusesem transformat la un moment dat într-un soi de călău oficial. Trebuia să-i iau gâtul unuia şi altuia. Toată lumea se uita la mine şi aştepta sânge pe pereţi. Eu nu doresc să fiu călău. Am ieşit din chestia asta. De aceea, nici nu mă mai întâlnesc cu politicieni la emisiuni. Pentru că lumea nu vrea să înţeleagă ceva, vrea ca cineva să i-o tragă altcuiva.
Cum a fost la emisiunea cu Crin Antonescu. A fost un tsunami pe internet. A fost o reacţie de desfiinţare a acestui om pentru că, mamă, i-a tras-o Popescu! Pentru că îl rugasem să facă o prezentare în engleză. Am revenit şi am spus că reacţia lui Crin Antonescu a fost de bun-simţ, a zis că nu ştie limba engleză.
Eu nu eram deloc agresiv, i-am spus că poate în franceză, şi a vorbit într-o franceză acceptabilă. El a avut o reacţie cinstită. Unii au avut reacţia asta: bă, prost e ăsta! Aşteptau o comportare ghiolbănească, de tipul: engleză să vorbești tu cu familia ta, eu, cu poporul meu, vorbesc românește. Ar fi prins la popor. Regretau că nu s-a comportat aşa. Deci mă duc acasă, mă duc la Pro Cinema.
„Regret violenţa cu care l-am atacat pe Emil Constantinescu“
Există o persoană, sau, dacă mă gândesc bine, pot fi mai multe în cazul cărora regret violenţa cu care le-am atacat. Mă gândesc uneori că am fost prea dur cu Emil Constantinescu.
Omul ăsta măcar este un om serios, nu practică bășcălia. Am ajuns să preţuiesc mult această calitate. Are defecte, dar şi el şi Ion Iliescu au această calitate, sunt oameni serioşi. La bășcălia pe care o vedem în jur, ajung să regret, de pildă, că am fost violent cu Emil Constantinescu. Nu înseamnă că retrag ceva din ce i-am spus în legătură cu greşelile grave pe care le-a făcut.
Testul Adevărului
„Înainte de ’89 trăiam într-o boală surdă“
1 O altă trăsătură specifică nouă este autoînchipuirea. Capacitatea românului de a se convinge în legătură cu o minciună pe care o cunoaşte foarte bine! „Da dom’ne, am luptat la Termopile!” Dar el ştie foarte bine că nu era la Termopile, el era la o bere!
2 Ca să ajungi mogul de presă. În primul rând trebuie să vrei. Nu am libidou în direcţia asta. Nu consider că am chemare pentru aşa ceva. Nu mi-a plăcut nici să fiu şef. Faptul că am ajuns în diverse împrejurări să conduc instituţii sau ziare nu înseamnă că mi-a plăcut aşa ceva.
.jpg)
3 Procesul ăsta îl văd de ani de zile, procesul abţibildizării României. Am scos şi o carte cu titlul ăsta, „România abţibild“, şi acest concept nu a dispărut, dimpotrivă, s-a acutizat de la an la an. Oamenii sunt din ce în ce mai plaţi. Nu sunt interesaţi să coboare în adânc. Dacă faci aşa ceva, te resping, fie amuzaţi, fie enervaţi: „Hai, dom’le, ce, eu pierd vremea cu prostii de genul ăsta?” 4 Sigur că aprecieri de genul românii sunt într-un fel, ungurii în altul sunt schematice, dar având asta în minte, spun că noi avem o incapacitate seculară de a privi lucrurile grave în ochi, de a suporta cazurile care te pun în situaţia de a arăta ca individ din ce aluat eşti făcut. Ne ascundem de noi înşine.
5 Ştiţi că se pot face analize de rating la minut şi chiar în interiorul minutului, cum variază ratingul în funcţie de ce spui. Ei bine, o singură dată am făcut aşa ceva. Adică parcă lumea aştepta să termine ăia cu chestiile alea ale lor şi să revenim la Băsescu și Udrea, că asta ne interesează.
6 Înainte de ’89 trăiam într-un soi de boală surdă. O boală existenţială. Uneori beam foarte mult, alteori eram abulic, mă uitam în gol zile întregi. Nu mai suportam existenţa în această ţară. Ei bine, acest moment al Revoluţiei a venit pentru mine ca o salvare. Mă eliberasem. Însă, iată că lucrurile au revenit acolo după 20 de ani. Nu mai am acelaşi sentiment acut de durere, e doar această resemnare, această mâhnire şi această izolare.
* click pe imagine pentru reincarcare daca nu intelegi scrisul.
Trimite Anuleaza