Adevarul.ro

La Tbilisi, viaţa pare să fi intrat în normal. Dar lumea este încă stresată sub şocul conflictului militar din august 2008, soldat cu proclamarea independenţei de către cele două enclave separatiste de pe teritoriul Georgian, Abhazia şi Osetia de Sud.

Sentimentul este că cele două regiuni, care îi aparţin Georgiei istorice, au fost definitiv pierdute. O anumită destindere produce pentru georgieni speranţa că nu numai SUA, dar şi Europa susţine în continuare Georgia.

UE a trimis în Georgia un contingent de observatori proprii de 200 de personae, din care 20 sunt experţi români, iar o comisie internaţională pentru cercetarea cauzelor care conflictului ruso-georgian, tot sub auspiciile UE, acţionează şi ea la Tbilisi şi Moscova, având drept preşedinte, pe Heidi Tagliavigny, o diplomată distinsă din ţara neutră, Elveţia şi un vicepreşedinte, în persoana fostului ambasador al Germaniei la Tbilisi, Uwe Schramm.

Citiţi şi:

Georgia, ultima frontieră a Europei
Reportaj: Georgia şi geopolitica vinului
Georgia: cursa cu obstacole a modernizării

S-a vorbit şi se vorbeşte că presiunea Moscovei ar fi generată de sentimentele nostalgice neoimperiale, dar şi de aspiraţiile Georgiei de a accede în NATO, care ar pune în pericol Federaţia Rusă. Aici se cuvine remarcat faptul că 72% dintre georgieni se pronunţă pentru aderarea la NATO, conform unui referendumului desfăşurat înaintea summitului de la Bucureşti.

Motivul strategic al rusiei

Iar situaţia pare să fie şi în prezent la fel, în ciuda intervenţiei ruse din august anul trecut. Motivul real pentru care Rusia pare să nu accepte o integrare a Georgiei în lumea occidentală, este doar aparent de natură strategică şi de securitate.

Pe fond, tragedia Georgiei e provocată de faptul că ea reprezintă până în prezent singurul teritoriu prin care hidrocarburile şi, mai nou, şi gazele din Marea Caspică şi din Asia Centrală ajung la Marea Neagră şi de aici în Europa, fără controlul Moscovei. Desigur, actorii principali sunt Azerbaidjanul şi Turcia, dar fără Georgia care face legătura între ele, nu s-ar putea menţine actualul coridor care nu este controlat de Moscova.

Conducta petrolieră Baku-Tbilisi-Ceyhan funcţionează de aproape 3 ani şi aduce ţiţei la Marea Mediterană, iar mult aşteptatul coridor Baku-Tbilisi – Erzurum, cunoscut drept ”Nabuco” ar putea aduce şi gaze dinspre Asia Centrală spre Europa.

În măsura în care Washingtonul şi Moscova, împreună sau peste capul Tel-Aviv-ului, vor reuşi să găsească soluţii de dialog paşnic cu Teheranul, există speranţa că Rusia nu numai că va transporta prin Iran resursele proprii, dar va convinge şi ţări de la Marea Caspică (Turkmenistan sau chiar Kazahstan) să facă acelaşi lucru. În acest caz, şi Georgia va fi mai puţin „tracasată“ pentru aspiraţiile ei euroatlantice.

Rămaşi fără Abhazia şi Osetia de Sud (doar o nouă conjunctură istorică le-ar mai putea readuce Georgiei), georgienii trebuie să se concentreze pe dezvoltarea ţării, în noua ei configuraţie. Acum, chiar politicieni de frunte din tabăra guvernamentală de la Tbilisi nu se sfiesc să declare public că “cedarea” Abhaziei şi Osetiei de Sud este “preţul” pe care SUA l-au plătit pentru ca Moscova să se împace cu existenţa statului Kosovo, devenit independent în
Balcani „la presiunea americanilor”.

Georgia este singurul teritoriu prin care hidrocarburile şi gazele din Marea Caspică şi din Asia Centrală ajung în Europa, fără controlul Moscovei.

Constantin Gîrbea 
fost ambasador al României la Moscova şi Tbilisi