- Marţi 27 oct 2009
AUDIO Emil Constantinescu: "Doina Cornea a fost arestată după Revoluţie"
Citiţi şi:
La sfârşitul aceluiaşi an, premierul de atunci al Marii Britanii, Tony Blair, venea la Bucureşti pentru a anunţa că România este invitată să se alăture Uniunii Europene.
După alţi 10 ani, Emil Constantinescu vorbeşte în cadrul „Interviurilor 2+1“ despre momentele de criză ale mandatului său, despre Revoluţia Română şi despre relaţiile dintre marile puteri şi efectul acestora asupra Europei de Est.
.jpg)
Ovidiu Nahoi
Ion M. Ioniţă
O.N.: Domnule preşedinte, se împlinesc 20 de ani de la prăbuşirea comunismului. Cum vedeţi acum originile acestui proces şi evoluţiile din regiune?
Emil Constantinescu: Comuniştii reformatori de la Moscova, Mihail Gorbaciov, Petru Lucinski, cei din ţările baltice, au înţeles mersul lucrurilor. Rolul lui Gorbaciov este esenţial, dar să nu uităm intelectualitatea din spatele lui. Grupul de intelectuali ai lui Alexandr Iakovlev ( „ideologul” reformelor de la Moscova, autor al cărţii „Ce facem cu URSS?” ) a avut un merit foarte mare în declanşarea evenimentelor.
Ei s-au adresat cui puteau în momentul acela, adică lui Andropov, fiindcă KGB-ul era mai deschis decât rinocerii din vârful partidului. Andropov ştia că mai are doar câţiva ani de trăit şi i-a transferat proiectul lui Gorbaciov, care era o figură nouă şi avea capacitatea de a-l lansa. Aşa au apărut perestroika şi glasnost, cu două ţinte total diferite.
Perestroika, pentru marea masă, care a văzut oportunităţi de a trăi mai bine, din micile activităţi private care erau permise. Glasnostul a fost îmbrăţişat de intelectuali, pe care partea materială nu i-a interesat. Aşa a fost şi cu noi, în Piaţa Universităţii, nu ne gândeam nicio secundă la cum să facem bani, ne bucuram că aveam libertate de expresie. Apoi, a fost proiectul Casa Comună Europeană. Nu poţi veni şi spune acum că aceste lucruri nu au existat în fostul URSS.
I.M.I.: Acolo este , aşadar, originea mişcărilor intelectuale din est?
E.C.: Teoria mea este că, datorită glasnostului, intelectualii din URSS şi ţările satelit puteau vorbi şi comunica, iar minţile lor au început să lucreze. Au găsit ideea naţională şi ideea religioasă şi au venit cu proiectul democraţiei şi economiei libere, fără comunism.
Cea mai radicală cerere posibilă! Partidele comuniste din Ţările Baltice şi Europa Centrală au început să cedeze. Dar ceea ce la Moscova era văzut drept reformă, în celelalte locuri era văzut drept cedare şi semn de slăbiciune din partea puterii comuniste. Iar cererile deveneau tot mai mari, de la o lună la alta, de la o săptămână la alta, de la o zi la alta.
O.N.: Dar în România lucrurile nu s-au desfăşurat deloc aşa, a fost o explozie.
E.C.: La noi a fost ceva deosebit. Pe de o parte, findcă biserica nu fusese demolată complet, era doar infiltrată de Securitate, dar poporul nu avea de unde să ştie asta. Iar naţionalismul fusese deja exploatat de Ceauşescu. De aceea, la noi s-a comprimat tot ceea ce dincolo se întâmplase într-un anumit timp.
Amintiţi-vă că, la Timişoara, în prima zi s-a cerut mâncare şi căldură, dar chiar de a doua zi s-a cerut libertate, s-au cerut alegeri libere, s-a strigat „Jos comunismul!”. Ceauşescu, însă, nu a înţeles nimic. Ceilalţi, din vârful partidului, au stat lângă el. Toţi! Conspiraţia lui Iliescu, Pancea, cei din Armată, nu au făcut nimic.
Ion Iliescu este sincer atunci când spune că nu a avuit niciun amestec în Revoluţie. Pentru că atunci, au fost masele. Conspiraţia, însă, a avut efect după. Aşa cum a spus şi Silviu Brucan: când s-a creat vidul de putere, trenul era acolo, în staţie, iar ei ştiau să-l manevreze şi s-au urcat în el, dându-i afară pe ceilalţi.
I.M.I.: Dar Doina Cornea? Ea a fost, la început, în CFSN...
E.C.: În zilele acelea, Doina Cornea a fost practic arestată! Au adus-o în Bucureşti şi au cazat-o într-un dormitor al cazărmii de pe Şoseaua Olteniţei. Fără radio, fără televizor, fără nicio sursă de informare, aşa încât să nu poată fi găsită nici la Bucureşti, nici la Cluj.
O purtau dintr-un loc în altul, cu pătura în cap, chipurile, să o protejeze de terorişti. Au încercat să o folosească pe 26 decembrie, când a fost prima tentativă de miting anticomunist. Dar nu au reuşit şi abia pe 27 a ajuns la CFSN şi a avut o reacţie. De fapt, au lăsat-o să vorbească atunci când au vrut ei, ca să o compromită. Acestea au fost meritele lui Gabriel Oprea şi Eugen Bejinariu, pe atunci tineri locotenenţi de intendenţă. Ei erau cei care o păzeau pe Doina Cornea.
O purtau pe Doina Cornea dintr-un loc în altul, cu pătura în cap, chipurile, să o protejeze de terorişti.
Precizările lui Eugen Bejinariu şi Gabriel Oprea
Precizări
"Am auzit ce a declarat domnul Constantinescu. Nu vreau să îl jignesc, mă gândesc că doar a fost informat greşit şi nu că vrea să facă nişte speculaţii. Este adevărat că în ziua de 25 - 26 decembrie, nu mai ştiu exact, am fost trimis în această misiune, nu cu domnul Oprea, cu alt coleg. Am luat-o pe doamna Cornea de la căminul militar Cobălcescu şi am avut misiunea de a o apăra şi de a o duce la gară pentru a pleca la Cluj", a declarat Eugen Bejinariu într-o declaraţie pentru Realitatea TV.
"Nu am cunsocut-o niciodată pe doamna Cornea. Domnul Emil Constantionescu este dezinformat", a afirmat Gabriel Oprea pentru acelaşi post.
Profil
Profesorul Emil Constantinescu, 70 de ani, a devenit preşedinte al României în 1996 când l-a învins în turul al doilea pe Ion Iliescu. Cei doi se confruntaseră şi în alegerile din 1992, dar victoria îi revenise atunci lui Iliescu.
Preşedinte al Convenţiei Democratice din România, Emil Constantinescu a propus electoratului un program având ca priorităţi reforme politice şi economice, iar pe plan extern, integrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană.
Mandatul său a fost marcat de crize politice şi economice, dar, la finele anului 1999, România a fost invitată să adere la UE. În anul 2000, Emil Constantinescu a anunţat că nu va mai candida pentru un al doilea mandat.
Criza morală există peste tot în Europa de Est, dar la noi există şi mitocănie
.jpg)
Joe Biden şi Emil Constantinescu, la Bucureşti, 22 octombrie 2009
I.M.I.: Cum apreciaţi primii ani ai tranziţiei româneşti?
E.C.: În primii ani, cei de la putere urmăreau strict politica perestroikăi. Dar halucinant era că o urmau la doi ani după ce acolo, în ţara de origine, ea eşua. De exemplu, cupoanele lui Ciubais deja eşuaseră, dar la noi au venit cupoanele lui Văcăroiu. Au împărţit banii Securităţii, şi-au împărţit agenţiile, au format oligarhia. Dacă nu venea schimbarea din 1996, ei ar fi mers pe modelul Belarus. Fuseseră gata să încheie tratatul cu URSS-ul, erau înţeleşi cu Miloşevici, deci totul era pregătit. Tot ceea ce era după planurile Rusiei era pregătit. Dar în 1996 s-a tăiat complet.
O.N.: Dar cum vi se pare statul român de acum?
E.C.: Statul este democratic. Problemele legislative, constituţionale, au fost rezolvate. Jocul politic se menţine în limite constituţionale, şi eu le dau aceste asigurări interlocutorilor mei din străinătate. Problema, la noi, stă în oamenii de stat şi în morală. Sigur, tipul de şef de stat care există la noi nu mai există în celelalte ţări ale Uniunii Europene. Criza morală, însă, nu e numai la noi.
I.M.I.: Am constatat şi noi aceasta. În recenta sa conferinţă de presă, Vaclav Havel vorbea tot despre criza morală din politică...
E.C.: Exact pe această temă am vorbit recent, la Budapesta, unde în sală erau mulţi tineri români, din România şi din Republica Moldova. Tema a fost „Societatea civilă în businessul perpetuu”. Toţi spun acum ce spunem şi noi în România, că nu au un proiect pentru ţările lor. Nici Ungaria nu are un proiect, deşi a intrat mai devreme ca noi în Uniunea Europeană. În Cehia, Klaus face tot felul de lucruri ciudate, dar nu au un proiect. Sigur, la noi există nota aceasta de grotesc şi de mitocănie, pe care nu o întâlnim în alte părţi. Gradul de manipulare a populaţiei, gustul pentru trivial nu sunt întâlnitre în alte părţi precum la noi. Acolo, figura mitocanului în politică n-a apărut. Încă. Dar problema este generală.
„Încălzirea globală, o minciună“
I.M.I.: Proiectul european de care vorbiţi este blocat acum de preşedintele ceh Vaclav Klaus...
E.C.: Eu îl cunosc bine pe preşedintele ceh Vaclav Klaus. Am colaborat foarte bine cu el, când era prim- ministru. Este un om de o mare ţinută. Acum îi scriu prefaţa la cartea lui care va apărea în România.
.jpg)
O.N.: Cea în care respinge teoria încălzirii globale cauzate de poluare?
E.C.: Da.
I.M.I.: Şi sunteţi de acord cu el?
E.C.: Da, aici ne înţelegem perfect. Încălzirea globală este o mare manipulare, v-o spun ca om de ştiinţă, ca geolog. Nu este nimic adevărat în toate acestea. Dar, paradoxal, efectele acestui neadevăr sunt pozitive, pentru că se dau mulţi bani pentru cercetări.
I.M.I.: Dar topirea calotelor polare?
E.C.: Este un proces ciclic. La un moment dat, va veni din nou o iarnă. Şi nu are legătură cu poluarea. Cea mai mare încălzire, mă refer la istoria relativ recentă, nu la ce se întâmpla acum zeci de mii de ani, a avut loc în jurul anului 1715. Ce industrie era la 1715? Iar distrugerea stratului de ozon este legată de erupţiile vulcanice, nicidecum de freon.
O.N.: Şi totuşi, cum de teoria încălzirii globale este preluată de toată lumea?
E.C.: Oamenii au nevoie de mituri, ei cred în poveşti, nu în adevăruri ştiinţifice. Dacă toate acestea vor duce la crearea unor tehnologii mai curate şi mai eficiente, totul e prefect. Altfel, cum să construieşti societatea cunoaşterii? Pe mine chiar m-a amuzat titlul cărţii lui Al Gore, prezentată în România de Ion Iliescu: „Adevăruri incomode”. Eu spun: minciuni convenabile pentru toţi.
„Afganistanul, o problemă a SUA, UE şi a Rusiei“
I.M.I.: V-aţi întâlnit cu vicepreşedintele american Joe Biden cu ocazia recentei vizite efectuate la Bucureşti. Cum aţi decriptat mesajul său?
E.C.: Mesajul lui Joe Biden a fost foarte precis. Europa Centrală şi Europa de Sud-Est nu vor fi abandonate. Nu se vor face înţelegeri peste capul acestor state, ci împreună cu ele. Vor fi prinse în orice aranjament de securitate. Noua variantă a scutului antirachetă este mai sigură pentru apărarea statelor din regiune.
O.N.: Credeţi că era cineva în România care să nu doarmă de frica rachetelor Iranului?
E.C.: Aceste proiecte se numesc strategice nu pentru că se referă la spaţii largi, ci pentru că se referă la un timp mai îndelungat. Dimensiunea strategică este asociată factorului timp. Astăzi, din cauza evoluţiilor tehnologice, politice şi economice, ameninţările nici nu pot fi cunoscute pe termen lung. A apărut elementul care se numeşte incertitudine. De aceea, orice proiect strategic trebuie să includă şi managementul incertitudinii.
Nu putem vorbi de o ameninţare la adresa Europei Centrale şi de Est în termeni clasici, când era vorba numai de Rusia. Trebuie luat în consideraţie răspunsul oferit de comisia ruso-americană de experţi înfiinţată de către East-West Institute în 2007, care a ajuns la concluzia că Iranul nu va fi capabil, înainte de 2020, să producă rachete balistice cu rază medie de acţiune, ceea ce înseamnă de la 3.000 la 5.500 de kilometri. În schimb, Iranul poate produce, relativ repede, rachete cu rază scurtă de acţiune. Tot ce se întâmplă acum în aceste zone poate să ameninţe mai degrabă Europa.
Chiar şi ceea ce se întâmplă în Afganistan. De aceea, orice emisar american spune că Afganistanul nu mai trebuie privit ca o problemă numai a Americii. Este şi o problemă a Europei şi a Rusiei. Este punctul în care interesele Uniunii Europene şi ale Rusiei converg. Statele din fosta zonă de influenţă a URSS au fost neliniştite pentru că au perceput această renunţare ca pe o abdicare în faţa Rusiei de care nu au încetat să se teamă. Este vorba nu numai de politica de stat, ci şi de psihologia colectivă şi individuală.
O.N: Această teamă e doar un mit sau are baze reale?
E.C.: Dacă faci o politică prin desconsiderarea psihologiei colective şi a celei individuale, indiferent
cât de bun este proiectul, el va eşua.
Iranul poate produce, relativ repede, rachete cu rază scurtă de acţiune. Tot ce se întâmplă acum în aceste zone, inclusiv Afganistanul poate să ameninţe Europa.
Testul Adevărului : Proiecte strategice
1 Mesaj pentru Obama. Lui Obama nu i-aş spune nimic altceva decât i-am spus preşedintelui Clinton, şi anume i-aş vorbi despre rolul important al Europei Centrale şi de Est în cadrul oricărui proiect strategic în următorii 50 de ani. Ceea ce am văzut noi în 1989 au fost asemănările, ulterior în perioada de tranziţie, au început să apară deosebirile. Noua generaţie de politicieni americani trebuie să ia serios în considerare particularităţile culturale ale acestei zone. Am avut bucuria să găsesc în preşedintele Clinton un interlocutor adevărat.
2 Relaţia cu Rusia. Cu Medvedev cred că aş fi putut avea o relaţie excelentă. Mă bazez pe faptul că am avut relaţii cordiale cu toţi cei care au condus Rusia, deşi am declarat de la început că România va merge fără nicio şovăire spre integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană. Pare de necrezut. Ceea ce este esenţial pentru Rusia, este să nu fie jignită public, este o constatare personală. În timpul mandatului meu a lipsit orice presiune sau ameninţare din partea Rusiei. Nu a existat nici o declaraţie împotriva integrării României în NATO, spre deosebire de ţările baltice sau Bulgaria, care erau nominalizate permanent, nu a existat un embargo pe gaze.
3 Cel mai critic moment. Amintesc reacţia Rusiei într-un moment extrem de critic, în 1999, când am interzis survolul avioanelor ruseşti care se îndreptau spre Kosovo. În memoriile sale, Madeleine Albright spune că atunci ne-am aflat în faţa unui posibil confict în teren între militarii americani şi cei ruşi, dacă nu ar fi existat această întrerupere a survolului. Un lucru extrem de important: meritul pentru menţinerea unor contacte personale foarte bune cu lideri din spaţiul ex-sovietic l-a avut Petru Lucinschi, fostul preşedinte al Republicii Moldova.
4 Colaboratori. Am beneficiat de trei miniştri de Externe în timpul mandatului meu care au înţeles proiectul şi au fost şi capabili să-l materializeze: Adrian Severin, Andrei Pleşu şi Petre Roman. N-a existat nicio confruntare între noi, erau momente în care nici nu trebuia să ne consultăm, pentru că au acţionat în virtutea aceluiaşi proiect. Aşa a fost posibil ca România să iasă din cele mai grave crize, politice, economice, militare, strategice în care s-a aflat în timpul acelor patru ani.
La sfârşitul aceluiaşi an, premierul de atunci al Marii Britanii, Tony Blair, venea la Bucureşti pentru a anunţa că România este invitată să se alăture Uniunii Europene.
După alţi 10 ani, Emil Constantinescu vorbeşte în cadrul „Interviurilor 2+1“ despre momentele de criză ale mandatului său, despre Revoluţia Română şi despre relaţiile dintre marile puteri şi efectul acestora asupra Europei de Est.
Ovidiu NahoiIon M. Ioniţă
O.N.: Domnule preşedinte, se împlinesc 20 de ani de la prăbuşirea comunismului. Cum vedeţi acum originile acestui proces şi evoluţiile din regiune?
Emil Constantinescu: Comuniştii reformatori de la Moscova, Mihail Gorbaciov, Petru Lucinski, cei din ţările baltice, au înţeles mersul lucrurilor. Rolul lui Gorbaciov este esenţial, dar să nu uităm intelectualitatea din spatele lui. Grupul de intelectuali ai lui Alexandr Iakovlev ( „ideologul” reformelor de la Moscova, autor al cărţii „Ce facem cu URSS?” ) a avut un merit foarte mare în declanşarea evenimentelor.
Ei s-au adresat cui puteau în momentul acela, adică lui Andropov, fiindcă KGB-ul era mai deschis decât rinocerii din vârful partidului. Andropov ştia că mai are doar câţiva ani de trăit şi i-a transferat proiectul lui Gorbaciov, care era o figură nouă şi avea capacitatea de a-l lansa. Aşa au apărut perestroika şi glasnost, cu două ţinte total diferite.
Perestroika, pentru marea masă, care a văzut oportunităţi de a trăi mai bine, din micile activităţi private care erau permise. Glasnostul a fost îmbrăţişat de intelectuali, pe care partea materială nu i-a interesat. Aşa a fost şi cu noi, în Piaţa Universităţii, nu ne gândeam nicio secundă la cum să facem bani, ne bucuram că aveam libertate de expresie. Apoi, a fost proiectul Casa Comună Europeană. Nu poţi veni şi spune acum că aceste lucruri nu au existat în fostul URSS.
|
|
I.M.I.: Acolo este , aşadar, originea mişcărilor intelectuale din est?
E.C.: Teoria mea este că, datorită glasnostului, intelectualii din URSS şi ţările satelit puteau vorbi şi comunica, iar minţile lor au început să lucreze. Au găsit ideea naţională şi ideea religioasă şi au venit cu proiectul democraţiei şi economiei libere, fără comunism.
Cea mai radicală cerere posibilă! Partidele comuniste din Ţările Baltice şi Europa Centrală au început să cedeze. Dar ceea ce la Moscova era văzut drept reformă, în celelalte locuri era văzut drept cedare şi semn de slăbiciune din partea puterii comuniste. Iar cererile deveneau tot mai mari, de la o lună la alta, de la o săptămână la alta, de la o zi la alta.
O.N.: Dar în România lucrurile nu s-au desfăşurat deloc aşa, a fost o explozie.
E.C.: La noi a fost ceva deosebit. Pe de o parte, findcă biserica nu fusese demolată complet, era doar infiltrată de Securitate, dar poporul nu avea de unde să ştie asta. Iar naţionalismul fusese deja exploatat de Ceauşescu. De aceea, la noi s-a comprimat tot ceea ce dincolo se întâmplase într-un anumit timp.
Amintiţi-vă că, la Timişoara, în prima zi s-a cerut mâncare şi căldură, dar chiar de a doua zi s-a cerut libertate, s-au cerut alegeri libere, s-a strigat „Jos comunismul!”. Ceauşescu, însă, nu a înţeles nimic. Ceilalţi, din vârful partidului, au stat lângă el. Toţi! Conspiraţia lui Iliescu, Pancea, cei din Armată, nu au făcut nimic.
Ion Iliescu este sincer atunci când spune că nu a avuit niciun amestec în Revoluţie. Pentru că atunci, au fost masele. Conspiraţia, însă, a avut efect după. Aşa cum a spus şi Silviu Brucan: când s-a creat vidul de putere, trenul era acolo, în staţie, iar ei ştiau să-l manevreze şi s-au urcat în el, dându-i afară pe ceilalţi.
I.M.I.: Dar Doina Cornea? Ea a fost, la început, în CFSN...
E.C.: În zilele acelea, Doina Cornea a fost practic arestată! Au adus-o în Bucureşti şi au cazat-o într-un dormitor al cazărmii de pe Şoseaua Olteniţei. Fără radio, fără televizor, fără nicio sursă de informare, aşa încât să nu poată fi găsită nici la Bucureşti, nici la Cluj.
O purtau dintr-un loc în altul, cu pătura în cap, chipurile, să o protejeze de terorişti. Au încercat să o folosească pe 26 decembrie, când a fost prima tentativă de miting anticomunist. Dar nu au reuşit şi abia pe 27 a ajuns la CFSN şi a avut o reacţie. De fapt, au lăsat-o să vorbească atunci când au vrut ei, ca să o compromită. Acestea au fost meritele lui Gabriel Oprea şi Eugen Bejinariu, pe atunci tineri locotenenţi de intendenţă. Ei erau cei care o păzeau pe Doina Cornea.
O purtau pe Doina Cornea dintr-un loc în altul, cu pătura în cap, chipurile, să o protejeze de terorişti.Precizările lui Eugen Bejinariu şi Gabriel Oprea
Precizări
"Am auzit ce a declarat domnul Constantinescu. Nu vreau să îl jignesc, mă gândesc că doar a fost informat greşit şi nu că vrea să facă nişte speculaţii. Este adevărat că în ziua de 25 - 26 decembrie, nu mai ştiu exact, am fost trimis în această misiune, nu cu domnul Oprea, cu alt coleg. Am luat-o pe doamna Cornea de la căminul militar Cobălcescu şi am avut misiunea de a o apăra şi de a o duce la gară pentru a pleca la Cluj", a declarat Eugen Bejinariu într-o declaraţie pentru Realitatea TV.
"Nu am cunsocut-o niciodată pe doamna Cornea. Domnul Emil Constantionescu este dezinformat", a afirmat Gabriel Oprea pentru acelaşi post.
Profil
Profesorul Emil Constantinescu, 70 de ani, a devenit preşedinte al României în 1996 când l-a învins în turul al doilea pe Ion Iliescu. Cei doi se confruntaseră şi în alegerile din 1992, dar victoria îi revenise atunci lui Iliescu.
Preşedinte al Convenţiei Democratice din România, Emil Constantinescu a propus electoratului un program având ca priorităţi reforme politice şi economice, iar pe plan extern, integrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană.
Mandatul său a fost marcat de crize politice şi economice, dar, la finele anului 1999, România a fost invitată să adere la UE. În anul 2000, Emil Constantinescu a anunţat că nu va mai candida pentru un al doilea mandat.
Criza morală există peste tot în Europa de Est, dar la noi există şi mitocănie
Joe Biden şi Emil Constantinescu, la Bucureşti, 22 octombrie 2009 I.M.I.: Cum apreciaţi primii ani ai tranziţiei româneşti?
E.C.: În primii ani, cei de la putere urmăreau strict politica perestroikăi. Dar halucinant era că o urmau la doi ani după ce acolo, în ţara de origine, ea eşua. De exemplu, cupoanele lui Ciubais deja eşuaseră, dar la noi au venit cupoanele lui Văcăroiu. Au împărţit banii Securităţii, şi-au împărţit agenţiile, au format oligarhia. Dacă nu venea schimbarea din 1996, ei ar fi mers pe modelul Belarus. Fuseseră gata să încheie tratatul cu URSS-ul, erau înţeleşi cu Miloşevici, deci totul era pregătit. Tot ceea ce era după planurile Rusiei era pregătit. Dar în 1996 s-a tăiat complet.
O.N.: Dar cum vi se pare statul român de acum?
E.C.: Statul este democratic. Problemele legislative, constituţionale, au fost rezolvate. Jocul politic se menţine în limite constituţionale, şi eu le dau aceste asigurări interlocutorilor mei din străinătate. Problema, la noi, stă în oamenii de stat şi în morală. Sigur, tipul de şef de stat care există la noi nu mai există în celelalte ţări ale Uniunii Europene. Criza morală, însă, nu e numai la noi.
I.M.I.: Am constatat şi noi aceasta. În recenta sa conferinţă de presă, Vaclav Havel vorbea tot despre criza morală din politică...
E.C.: Exact pe această temă am vorbit recent, la Budapesta, unde în sală erau mulţi tineri români, din România şi din Republica Moldova. Tema a fost „Societatea civilă în businessul perpetuu”. Toţi spun acum ce spunem şi noi în România, că nu au un proiect pentru ţările lor. Nici Ungaria nu are un proiect, deşi a intrat mai devreme ca noi în Uniunea Europeană. În Cehia, Klaus face tot felul de lucruri ciudate, dar nu au un proiect. Sigur, la noi există nota aceasta de grotesc şi de mitocănie, pe care nu o întâlnim în alte părţi. Gradul de manipulare a populaţiei, gustul pentru trivial nu sunt întâlnitre în alte părţi precum la noi. Acolo, figura mitocanului în politică n-a apărut. Încă. Dar problema este generală.
„Încălzirea globală, o minciună“
I.M.I.: Proiectul european de care vorbiţi este blocat acum de preşedintele ceh Vaclav Klaus...
E.C.: Eu îl cunosc bine pe preşedintele ceh Vaclav Klaus. Am colaborat foarte bine cu el, când era prim- ministru. Este un om de o mare ţinută. Acum îi scriu prefaţa la cartea lui care va apărea în România.
O.N.: Cea în care respinge teoria încălzirii globale cauzate de poluare?E.C.: Da.
I.M.I.: Şi sunteţi de acord cu el?
E.C.: Da, aici ne înţelegem perfect. Încălzirea globală este o mare manipulare, v-o spun ca om de ştiinţă, ca geolog. Nu este nimic adevărat în toate acestea. Dar, paradoxal, efectele acestui neadevăr sunt pozitive, pentru că se dau mulţi bani pentru cercetări.
I.M.I.: Dar topirea calotelor polare?
E.C.: Este un proces ciclic. La un moment dat, va veni din nou o iarnă. Şi nu are legătură cu poluarea. Cea mai mare încălzire, mă refer la istoria relativ recentă, nu la ce se întâmpla acum zeci de mii de ani, a avut loc în jurul anului 1715. Ce industrie era la 1715? Iar distrugerea stratului de ozon este legată de erupţiile vulcanice, nicidecum de freon.
O.N.: Şi totuşi, cum de teoria încălzirii globale este preluată de toată lumea?
E.C.: Oamenii au nevoie de mituri, ei cred în poveşti, nu în adevăruri ştiinţifice. Dacă toate acestea vor duce la crearea unor tehnologii mai curate şi mai eficiente, totul e prefect. Altfel, cum să construieşti societatea cunoaşterii? Pe mine chiar m-a amuzat titlul cărţii lui Al Gore, prezentată în România de Ion Iliescu: „Adevăruri incomode”. Eu spun: minciuni convenabile pentru toţi.
„Afganistanul, o problemă a SUA, UE şi a Rusiei“
I.M.I.: V-aţi întâlnit cu vicepreşedintele american Joe Biden cu ocazia recentei vizite efectuate la Bucureşti. Cum aţi decriptat mesajul său?
E.C.: Mesajul lui Joe Biden a fost foarte precis. Europa Centrală şi Europa de Sud-Est nu vor fi abandonate. Nu se vor face înţelegeri peste capul acestor state, ci împreună cu ele. Vor fi prinse în orice aranjament de securitate. Noua variantă a scutului antirachetă este mai sigură pentru apărarea statelor din regiune.
O.N.: Credeţi că era cineva în România care să nu doarmă de frica rachetelor Iranului?
E.C.: Aceste proiecte se numesc strategice nu pentru că se referă la spaţii largi, ci pentru că se referă la un timp mai îndelungat. Dimensiunea strategică este asociată factorului timp. Astăzi, din cauza evoluţiilor tehnologice, politice şi economice, ameninţările nici nu pot fi cunoscute pe termen lung. A apărut elementul care se numeşte incertitudine. De aceea, orice proiect strategic trebuie să includă şi managementul incertitudinii.
Nu putem vorbi de o ameninţare la adresa Europei Centrale şi de Est în termeni clasici, când era vorba numai de Rusia. Trebuie luat în consideraţie răspunsul oferit de comisia ruso-americană de experţi înfiinţată de către East-West Institute în 2007, care a ajuns la concluzia că Iranul nu va fi capabil, înainte de 2020, să producă rachete balistice cu rază medie de acţiune, ceea ce înseamnă de la 3.000 la 5.500 de kilometri. În schimb, Iranul poate produce, relativ repede, rachete cu rază scurtă de acţiune. Tot ce se întâmplă acum în aceste zone poate să ameninţe mai degrabă Europa.
Chiar şi ceea ce se întâmplă în Afganistan. De aceea, orice emisar american spune că Afganistanul nu mai trebuie privit ca o problemă numai a Americii. Este şi o problemă a Europei şi a Rusiei. Este punctul în care interesele Uniunii Europene şi ale Rusiei converg. Statele din fosta zonă de influenţă a URSS au fost neliniştite pentru că au perceput această renunţare ca pe o abdicare în faţa Rusiei de care nu au încetat să se teamă. Este vorba nu numai de politica de stat, ci şi de psihologia colectivă şi individuală.
E.C.: Dacă faci o politică prin desconsiderarea psihologiei colective şi a celei individuale, indiferent
cât de bun este proiectul, el va eşua.
Iranul poate produce, relativ repede, rachete cu rază scurtă de acţiune. Tot ce se întâmplă acum în aceste zone, inclusiv Afganistanul poate să ameninţe Europa.Testul Adevărului : Proiecte strategice
1 Mesaj pentru Obama. Lui Obama nu i-aş spune nimic altceva decât i-am spus preşedintelui Clinton, şi anume i-aş vorbi despre rolul important al Europei Centrale şi de Est în cadrul oricărui proiect strategic în următorii 50 de ani. Ceea ce am văzut noi în 1989 au fost asemănările, ulterior în perioada de tranziţie, au început să apară deosebirile. Noua generaţie de politicieni americani trebuie să ia serios în considerare particularităţile culturale ale acestei zone. Am avut bucuria să găsesc în preşedintele Clinton un interlocutor adevărat.
2 Relaţia cu Rusia. Cu Medvedev cred că aş fi putut avea o relaţie excelentă. Mă bazez pe faptul că am avut relaţii cordiale cu toţi cei care au condus Rusia, deşi am declarat de la început că România va merge fără nicio şovăire spre integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană. Pare de necrezut. Ceea ce este esenţial pentru Rusia, este să nu fie jignită public, este o constatare personală. În timpul mandatului meu a lipsit orice presiune sau ameninţare din partea Rusiei. Nu a existat nici o declaraţie împotriva integrării României în NATO, spre deosebire de ţările baltice sau Bulgaria, care erau nominalizate permanent, nu a existat un embargo pe gaze.
3 Cel mai critic moment. Amintesc reacţia Rusiei într-un moment extrem de critic, în 1999, când am interzis survolul avioanelor ruseşti care se îndreptau spre Kosovo. În memoriile sale, Madeleine Albright spune că atunci ne-am aflat în faţa unui posibil confict în teren între militarii americani şi cei ruşi, dacă nu ar fi existat această întrerupere a survolului. Un lucru extrem de important: meritul pentru menţinerea unor contacte personale foarte bune cu lideri din spaţiul ex-sovietic l-a avut Petru Lucinschi, fostul preşedinte al Republicii Moldova.
4 Colaboratori. Am beneficiat de trei miniştri de Externe în timpul mandatului meu care au înţeles proiectul şi au fost şi capabili să-l materializeze: Adrian Severin, Andrei Pleşu şi Petre Roman. N-a existat nicio confruntare între noi, erau momente în care nici nu trebuia să ne consultăm, pentru că au acţionat în virtutea aceluiaşi proiect. Aşa a fost posibil ca România să iasă din cele mai grave crize, politice, economice, militare, strategice în care s-a aflat în timpul acelor patru ani.
