- Marţi 3 nov 2009
Conventia FSN din 27-29 martie 1992 a fost momentul în care diferenţele de viziune au determinat divizarea FSN.
Mai citeşte şi:
Mandatul său a însemnat începutul drumului spre capitalism, un drum marcat de tulburări sociale, manipulări politice, violenţă şi sânge. Petre Roman, acum în vârstă de 63 de ani, acuză reţeaua foştilor securişti şi aripa dură a FSN de debarcarea sa prin forţă. Aceiaşi securişti care au organizat şi represiunile din 13-15 iunie ‘90, după cum susţine Roman.
Ion M. Ioniţă: Domnule Petre Roman, acum 20 de ani eraţi pe baricada de la Intercontinental. Ce spuneţi acum, a fost revoluţie?
Atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti, a fost o revoluţie autentică, realizată de oamenii care au fost în stradă. Din păcate, noi am călcat Revoluţia în picioare, ne-am bătut joc de ea. Revoluţia putea fi un mit, un brand românesc, cu care puteam defila în lume, precum revoluţia ungară din 1956. Din păcate, la noi a devenit subiect al tuturor scenaritelor şi scornelilor, fără să se mai ţină cont de realitatea din stradă.
Ovidiu Nahoi: Există şi faţa cealaltă a monedei. S-a spus că Iliescu, Brucan şi ceilalţi din grup au fost suficient de deştepţi ca să preia puterea...
Dar nu este adevărat! Ţin minte ziua de 22 decembrie, când Iliescu a fost adus la Televiziune într-un moment în care el însuşi nu credea în posiblitatea prăbuşirii regimului, ci doar a lui Ceauşescu. Până la urmă, documentul din noaptea de 22/23 decembrie este o platformă pentru democraţie impusă de noi, cei din stradă.
I.M.I.: Cum a luat naştere platforma?
La bază era un document scris de Dumitru Mazilu. Dar apoi, noi, cei de acolo, am mai tot adăugat câte ceva, aşa că nu se poate spune exact cât s-a mai păstrat din documentul iniţial. Interesant este că Ion Iliescu avea acel document, dar nu a menţionat că fusese scris de Mazilu.
I.M.I.: Îl cunoşteaţi pe Dumitru Mazilu?
Auzisem de el, de la „Europa liberă”, dar nu îl cunoşteam.
O.N.: A existat o anumită opoziţie la acea platformă, care considera că ar fi prea curajoasă?
Nu, după ziua de 22 decembrie, bulgărele o luase la vale. Singurul moment de care îmi aduc aminte, iar Ion Iliescu spune că nu-şi aminteşte, a fost cel în care acolo, în sală, s-a spus că la uşă este Corneliu Coposu şi că vrea să intre. Mai mulţi din sală s-au opus. Eu nu ştiam atunci decât vag cine este Corneliu Coposu. Aceea a fost o mare greşeală. Dacă Coposu ar fi fost atunci primit înăuntru, multe dintre tulburările care au urmat ar fi fost evitate. Corneliu Coposu era un om rezonabil.
Contestarea revoluţiei s-a născut şi fiindcă prea mulţi foşti demnitari comunişti au intrat în noua structură de putere. Asta a alimentat convingerea celor care spuneau că nu s-a schimbat nimic.
I.M.I.: Şi nu era aşa?
Eu spun că nu era aşa. Eu, ca prim-ministru, am făcut ce am crezut eu că trebuie să fac. Am făcut reforme, cu toate
opreliştile lui Bârlădeanu şi ale altora.
I.M.I: Şi Ion Iliescu?
El era aşa, mai conciliant.
O.N.: Dar transformarea FSN în partid, cum o priviţi?
A fost o altă greşeală. Propunerea a venit din partea lui Silviu Brucan.
I.M.I.: Puteaţi forma un nou partid, separat de Front.
Da. Transformarea acelui organism în partid nu a fost corectă. Şi asta a creat, pe bună dreptate, o reacţie din partea unor intelectuali precum Doina Cornea, Ana Blandiana şi alţii, care au părăsit CFSN-ul.
O.N.: Au făcut bine că au plecat?
Adam Michnik spune că ar fi trebuit să rămână şi să acapareze ei Frontul Salvării Naţionale.
I.M.I.: Credeţi că era posibil?
Pare greu de crezut acum, dar cred că era posibil. Cum? Dacă, în loc să plece, ar fi rămas şi ar fi spus: aşa ceva nu este admisibil, haideţi să consultăm baza! Şi dacă ar fi consultat baza, cred că ar fi avut câştig de cauză.
I.M.I.: Dumneavoastră cum judecaţi atunci lucrurile?
Eu le judecam prin prisma participării mele la baricadă şi la ceea ce a urmat. Fusesem alături de Iliescu din 22 decembrie după amiaza şi nu puteam să îl consider atunci drept un om care se opune schimbării. Eu mă consideram un prim-ministru a cărui sarcină principală era economia, nu politica.
O.N.: Şi totuşi, aţi devenit preşedintele FSN.
Asta a fost mult mai târziu. Eu am intrat în FSN după alegerile de la 20 mai 1990.
„Ion Iliescu credea, încă, în socialism“
O.N.: În decembrie 1989 eraţi profesor la Politehnică. Cum vă raportaţi la comunism?
Am avut privilegiul unor discuţii îndelungate cu tatăl meu, un om foarte bine pregătit şi care devenise extrem de critic. El punea eşecul socialismului pe faptul că nu a reuşit exact în ceea ce şi-a propus mai mult: în calitatea relaţiilor dintre oameni. Spunea că, dimpotrivă, relaţia dintre oameni a ajuns mai rea decât în capitalism. Apoi a fost şi experienţa mea de doctorand şi profesor în Franţa, timp de trei ani. Toate acestea m-au determinat să cred că sistemul era de vină. Eu le spuneam celor apropiaţi: Ceauşescu e doar produsul. Sistemul e problema, sistemul e mort.
.jpg)
„Am greşit că nu l-am primit pe Corneliu Coposu la redactarea programului Revoluţiei. Atunci nu ştiam cine era!“ Foto: M. Iliescu
I.M.I.: Mulţi spun că puterea din 1990 era mai curând perestroikistă. Dumneavoastră intraserăţi decis să dărâmaţi sistemul?
Ştiţi, Ion Iliescu era, într-un fel, o creaţie a Occidentului. Despre el se vorbea la „Europa liberă”. În eventualitatea, foarte puţin probabilă atunci pentru Occident, că va cădea regimul, el era privit aşa: dacă este să fie o perestroika la Bucureşti, cel mai bun este Iliescu. Eu, imediat după 22 decembrie, când încă ne aflam în sediul MApN, îi spuneam lui Iliescu că perestroika nu e ceea ce vrem noi. Că vrem mai mult.
I.M.I.: El ce spunea?
Mă asculta, dar nu spunea mare lucru. El încă credea că o societate socialistă corect gestionată, bazată pe meritocraţie, ar putea fi viabilă. Sigur, includea şi elementele economiei de piaţă, nu era împotriva lor.
O.N.: Ce era acesta, un fel de NEP?
Era ceva neclar. În orice caz, lucrurile au evoluat extrem de repede.
I.M.I.: Am avut o revoluţie anticomunistă în stradă. Dar cum vă explicaţi că alegerile din 1990 au fost câştigate pe mesaje nostalgice, antireformă, pe stimularea fricii oamenilor faţă de schimbări?
La început, revoluţia a fost pentru libertate şi anti-Ceauşescu, dar a basculat extrem de repede în anticomunism. Dar că era cu adevărat în sensul contrar valorilor comuniste, nu aş putea spune. A fost mai mult o reacţie antidictatură, antiregim. Dar mulţi oameni erau, de fapt, contaminaţi de ideile comuniste, egalitariste.
„Securitatea s-a infiltrat peste tot“
O.N.: Primul an de după Revoluţie a fost foarte tulbure.
P.R.: În stradă. Manifestaţii, ameninţări cu greva. Cu toate acestea, eu n-am simţit lucrurile acestea ca pe o povară. Şi ştiţi de ce? Simţeam că lumea are încredere.
I.M.I.: Acelaşi sentiment de încredere v-a stăpânit şi în 13-15 iunie 1990?
P.R.: În 13-15, ceea ce am făcut eu era absolut corect. Şi anume restabilirea ordinii publice în Piaţa Universităţii. Dar ceea ce s-a întâmplat este produsul a ceea ce a vrut Securitatea. Securitatea a vrut să se demonstreze atunci că este capabilă să revină. Şi a reuşit. Ei au impus acea dezordine, acea nebunie, au dus lucrurile la o mare încleştare. Au vrut
să-l dea jos pe Roman, n-au reuşit, au vrut să-l pună premier pe Câmpeanu. N-au reuşit. Eu am afirmat asta pe 16 iunie. Iliescu era foarte mirat de ce spun eu chestia asta. Dar asta e convingerea mea.
I.M.I.: Securitatea ca organizaţie era desfiinţată.
P.R.: Şi astazi, după 20 de ani, nu sunt desfiinţaţi? Şi încă mai poţi să vezi cum reţelele acestea mai funcţionează. A fost o frăţietate care a avut o capacitate formidabilă de rezistenţă. S-au infiltrat în partide, s-au infiltrat în economie.
„Mineriada din 1991 a fost o strategie a SRI“
I.M.I.: Nu credeţi că aţi pierdut sprijinul populaţiei pentru reformă?
P.R.: Nu conta. Exista un lucru mult mai important, care este baza politicii, şi anume încrederea. Eu m-am bucurat de o încredere enormă.
O.N.: Dar populaţia nu a venit să vă susţină la mineriada din 1991.
P.R.: A fost o manipulare făcută cu instituţiile de stat. Nu degeaba spun unii că a fost o lovitură de stat. SRI a făcut toată scenarita cu minerii. Nu uitaţi că înainte să plece minerii, cu doar două zile înainte, noi semnaserăm documente prin care căzuserăm la pace cu minerii în toate punctele. Ei au dat un comunicat prin care chemarea la grevă era anulată. Ce căutau după două zile la Bucureşti? A fost o strategie făcută de SRI, de Virgil Măgureanu. Au fost oameni care m-au avertizat că se întâmplă ceva, dar eu nu vedeam ţesătura politică. De fapt, acolo a fost abandonul lui Ion Iliescu. El a tolerat această chestie.
I.M.I.: Dar în faţa cui a cedat Iliescu?
P.R.: În faţa lui Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian, Virgil Măgureanu.
O.N.: Ce voiau ei?
P.R.: La mijloc era o convingere de natură ideologică, de exemplu Bârlădeanu considera că a construi capitalismul în România era o eroare. Iliescu, după ce a constatat o despărţire categorică între el şi guvern în privinţa atitudinii faţă de puciul de la Moscova, a zis gata, eu cu ăştia nu mai merg.
I.M.I.: Credeţi că Ion Iliescu nu şi-a dat seama că URSS se destramă?
P.R.: Poate că şi-a dat seama. Dar între noi s-a produs o despărţire de atitudini şi asta cred că a contat. El a dat o declaraţie care, în mod evident, trăda sentimentul lui că trebuie să se pună bine cu puciştii şi noi, Guvernul României, am dat o declaraţie care a fost considerată cea mai dură declaraţie din Europa. Cotidianul „USA Today“ a dat fotografia mea pe prima pagină cu un comentariu ditirambic.
I.M.I.: Dar noi semnaserăm un tratat cu URSS.
P.R.: Nu am ratificat acest tratat în Parlament. Celelalte ţări foste socialiste aveau un asemenea tratat pentru că aşa dorise Occidentul. Dar noi nu l-am ratificat pentru că, spre deosebire de celelalte ţări, au apărut clauze care erau inacceptabile. Ulterior, Iliescu şi-a dat seama şi i-am spus că soluţia este ca guvernul să nu mai trimită spre ratificare tratatul semnat cu URSS. Asta i-a convenit cumva.
Revoluţia sabotată
Gândiţi-vă la ce a fost în 2006 în Ungaria, când s-a marcat împlinirea a 50 de ani de la revoluţia din 1956. Cine a fost liderul acelei revoluţii? Imre Nagy, un comunist! Un om curat, sincer, dar comunist. Dar ungurii i-au dat toate onorurile şi revoluţia a rămas anticomunistă.
Revoluţia română a fost rezultatul unei colosale mişcări a oamenilor simpli. Istoricul Timothy Garton Ash vorbeşte, citând arhive publicate recent, despre reticenţa marilor puteri faţă de ceea ce făceau oamenii simpli, în ţările lor mici. El spune că SUA şi URSS au stat deoparte, ca nişte bone pasive, deşi copiii o luaseră razna. Iar noi am reuşit să sabotăm imaginea Revoluţiei!
Testul Adevărului
Evaluare după 20 de ani
1Violenţele de la Târgu-Mureş. Singurul moment în care am avut sentimentul unei primejdii teribile a fost martie 1990 când au izbucnit violenţele de la Târgu-Mureş. I-am spus lui Iliescu că ceea ce se întâmpla era grav de tot. De fapt, era scenariul care avea să se întâmple în Bosnia: România neguvernabilă în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor, atunci hai s-o despărţim! Am văzut apoi acest scenariu funcţionând atât de bine în Balcani.
2 Rezultatele tranziţiei. Despre tranziţie se pot spune multe lucruri. Dar Revoluţia nu s-a făcut pentru ca un pumn de hoţi să ajungă nespus de bogaţi şi majoritatea românilor să trăiască o nouă sărăcie. O tranziţie de succes ar fi însemnat ca cel puţin numărul perdanţilor să fie egalat de numărul beneficiarilor. Nu înseamnă că trăim o situaţie mai rea ca pe vremea lui Ceauşescu, sub nicio formă, dar suntem într-o situaţie inacceptabilă în privinţa mersului României după 20 de ani.
3 Ameninţări. Cea mai mare ameninţare o reprezintă degradarea completă a competenţei în materie de a guverna. Au pătruns tot mai mulţi oameni în zona guvernării prin bani, prin sprijinul grupurilor politico-afaceriste. Am intrat într-o lume a României în dezordine unde domină relaţiile de forţă. Românii percep că am ajuns într-o situaţie foarte periculoasă, nu din punct de vedere politic, ci din punct de vedere al vieţii lor. Sunt trei crize suprapuse: criza politică, cea economică şi cea socială.
4 Reproş. Îmi reproşez că nu am candidat în 1992. Aveam o şansă să înving. Promisesem să nu candidez şi am respectat acest lucru. La fel, în 2000, când baronii partidului m-au părăsit, poate merita să nu candidez. În perioada 1996-2000 s-au făcut eforturi uriaşe pentru că România era în afara cărţilor. Au fost sacrificii ale oamenilor, dar şi ale politicienilor. Toţi am plătit. La alegerile din 2000, eu am luat 3%.
- “Fantomele lui Ceauşescu”, în cotidianul spaniol “ABC”
- Mihaela Runceanu, Cozma, Iliescu, Revoluţia şi asasinul
- Măgureanu spune secretul mineriadei din 1991: M-am trezit cu Miron Cozma la uşă
- Adrian Cioroianu şi Petre Roman susţin unitatea opoziţiei din Republica Moldova
Mandatul său a însemnat începutul drumului spre capitalism, un drum marcat de tulburări sociale, manipulări politice, violenţă şi sânge. Petre Roman, acum în vârstă de 63 de ani, acuză reţeaua foştilor securişti şi aripa dură a FSN de debarcarea sa prin forţă. Aceiaşi securişti care au organizat şi represiunile din 13-15 iunie ‘90, după cum susţine Roman.
Ion M. Ioniţă: Domnule Petre Roman, acum 20 de ani eraţi pe baricada de la Intercontinental. Ce spuneţi acum, a fost revoluţie?
Atât la Timişoara, cât şi la Bucureşti, a fost o revoluţie autentică, realizată de oamenii care au fost în stradă. Din păcate, noi am călcat Revoluţia în picioare, ne-am bătut joc de ea. Revoluţia putea fi un mit, un brand românesc, cu care puteam defila în lume, precum revoluţia ungară din 1956. Din păcate, la noi a devenit subiect al tuturor scenaritelor şi scornelilor, fără să se mai ţină cont de realitatea din stradă.
Ovidiu Nahoi: Există şi faţa cealaltă a monedei. S-a spus că Iliescu, Brucan şi ceilalţi din grup au fost suficient de deştepţi ca să preia puterea...
Dar nu este adevărat! Ţin minte ziua de 22 decembrie, când Iliescu a fost adus la Televiziune într-un moment în care el însuşi nu credea în posiblitatea prăbuşirii regimului, ci doar a lui Ceauşescu. Până la urmă, documentul din noaptea de 22/23 decembrie este o platformă pentru democraţie impusă de noi, cei din stradă.
La bază era un document scris de Dumitru Mazilu. Dar apoi, noi, cei de acolo, am mai tot adăugat câte ceva, aşa că nu se poate spune exact cât s-a mai păstrat din documentul iniţial. Interesant este că Ion Iliescu avea acel document, dar nu a menţionat că fusese scris de Mazilu.
I.M.I.: Îl cunoşteaţi pe Dumitru Mazilu?
Auzisem de el, de la „Europa liberă”, dar nu îl cunoşteam.
O.N.: A existat o anumită opoziţie la acea platformă, care considera că ar fi prea curajoasă?
Nu, după ziua de 22 decembrie, bulgărele o luase la vale. Singurul moment de care îmi aduc aminte, iar Ion Iliescu spune că nu-şi aminteşte, a fost cel în care acolo, în sală, s-a spus că la uşă este Corneliu Coposu şi că vrea să intre. Mai mulţi din sală s-au opus. Eu nu ştiam atunci decât vag cine este Corneliu Coposu. Aceea a fost o mare greşeală. Dacă Coposu ar fi fost atunci primit înăuntru, multe dintre tulburările care au urmat ar fi fost evitate. Corneliu Coposu era un om rezonabil.
Contestarea revoluţiei s-a născut şi fiindcă prea mulţi foşti demnitari comunişti au intrat în noua structură de putere. Asta a alimentat convingerea celor care spuneau că nu s-a schimbat nimic.
I.M.I.: Şi nu era aşa?
Eu spun că nu era aşa. Eu, ca prim-ministru, am făcut ce am crezut eu că trebuie să fac. Am făcut reforme, cu toate
opreliştile lui Bârlădeanu şi ale altora. I.M.I: Şi Ion Iliescu?
El era aşa, mai conciliant.
O.N.: Dar transformarea FSN în partid, cum o priviţi?
A fost o altă greşeală. Propunerea a venit din partea lui Silviu Brucan.
I.M.I.: Puteaţi forma un nou partid, separat de Front.
Da. Transformarea acelui organism în partid nu a fost corectă. Şi asta a creat, pe bună dreptate, o reacţie din partea unor intelectuali precum Doina Cornea, Ana Blandiana şi alţii, care au părăsit CFSN-ul.
O.N.: Au făcut bine că au plecat?
Adam Michnik spune că ar fi trebuit să rămână şi să acapareze ei Frontul Salvării Naţionale.
I.M.I.: Credeţi că era posibil?
Pare greu de crezut acum, dar cred că era posibil. Cum? Dacă, în loc să plece, ar fi rămas şi ar fi spus: aşa ceva nu este admisibil, haideţi să consultăm baza! Şi dacă ar fi consultat baza, cred că ar fi avut câştig de cauză.
I.M.I.: Dumneavoastră cum judecaţi atunci lucrurile?
Eu le judecam prin prisma participării mele la baricadă şi la ceea ce a urmat. Fusesem alături de Iliescu din 22 decembrie după amiaza şi nu puteam să îl consider atunci drept un om care se opune schimbării. Eu mă consideram un prim-ministru a cărui sarcină principală era economia, nu politica.
O.N.: Şi totuşi, aţi devenit preşedintele FSN.
Asta a fost mult mai târziu. Eu am intrat în FSN după alegerile de la 20 mai 1990.
„Ion Iliescu credea, încă, în socialism“
O.N.: În decembrie 1989 eraţi profesor la Politehnică. Cum vă raportaţi la comunism?
Am avut privilegiul unor discuţii îndelungate cu tatăl meu, un om foarte bine pregătit şi care devenise extrem de critic. El punea eşecul socialismului pe faptul că nu a reuşit exact în ceea ce şi-a propus mai mult: în calitatea relaţiilor dintre oameni. Spunea că, dimpotrivă, relaţia dintre oameni a ajuns mai rea decât în capitalism. Apoi a fost şi experienţa mea de doctorand şi profesor în Franţa, timp de trei ani. Toate acestea m-au determinat să cred că sistemul era de vină. Eu le spuneam celor apropiaţi: Ceauşescu e doar produsul. Sistemul e problema, sistemul e mort.
„Am greşit că nu l-am primit pe Corneliu Coposu la redactarea programului Revoluţiei. Atunci nu ştiam cine era!“ Foto: M. IliescuI.M.I.: Mulţi spun că puterea din 1990 era mai curând perestroikistă. Dumneavoastră intraserăţi decis să dărâmaţi sistemul?
Ştiţi, Ion Iliescu era, într-un fel, o creaţie a Occidentului. Despre el se vorbea la „Europa liberă”. În eventualitatea, foarte puţin probabilă atunci pentru Occident, că va cădea regimul, el era privit aşa: dacă este să fie o perestroika la Bucureşti, cel mai bun este Iliescu. Eu, imediat după 22 decembrie, când încă ne aflam în sediul MApN, îi spuneam lui Iliescu că perestroika nu e ceea ce vrem noi. Că vrem mai mult.
I.M.I.: El ce spunea?
Mă asculta, dar nu spunea mare lucru. El încă credea că o societate socialistă corect gestionată, bazată pe meritocraţie, ar putea fi viabilă. Sigur, includea şi elementele economiei de piaţă, nu era împotriva lor.
O.N.: Ce era acesta, un fel de NEP?
Era ceva neclar. În orice caz, lucrurile au evoluat extrem de repede.
I.M.I.: Am avut o revoluţie anticomunistă în stradă. Dar cum vă explicaţi că alegerile din 1990 au fost câştigate pe mesaje nostalgice, antireformă, pe stimularea fricii oamenilor faţă de schimbări?
La început, revoluţia a fost pentru libertate şi anti-Ceauşescu, dar a basculat extrem de repede în anticomunism. Dar că era cu adevărat în sensul contrar valorilor comuniste, nu aş putea spune. A fost mai mult o reacţie antidictatură, antiregim. Dar mulţi oameni erau, de fapt, contaminaţi de ideile comuniste, egalitariste.
„Securitatea s-a infiltrat peste tot“
O.N.: Primul an de după Revoluţie a fost foarte tulbure.
P.R.: În stradă. Manifestaţii, ameninţări cu greva. Cu toate acestea, eu n-am simţit lucrurile acestea ca pe o povară. Şi ştiţi de ce? Simţeam că lumea are încredere.
I.M.I.: Acelaşi sentiment de încredere v-a stăpânit şi în 13-15 iunie 1990?
P.R.: În 13-15, ceea ce am făcut eu era absolut corect. Şi anume restabilirea ordinii publice în Piaţa Universităţii. Dar ceea ce s-a întâmplat este produsul a ceea ce a vrut Securitatea. Securitatea a vrut să se demonstreze atunci că este capabilă să revină. Şi a reuşit. Ei au impus acea dezordine, acea nebunie, au dus lucrurile la o mare încleştare. Au vrut
să-l dea jos pe Roman, n-au reuşit, au vrut să-l pună premier pe Câmpeanu. N-au reuşit. Eu am afirmat asta pe 16 iunie. Iliescu era foarte mirat de ce spun eu chestia asta. Dar asta e convingerea mea.
I.M.I.: Securitatea ca organizaţie era desfiinţată.
P.R.: Şi astazi, după 20 de ani, nu sunt desfiinţaţi? Şi încă mai poţi să vezi cum reţelele acestea mai funcţionează. A fost o frăţietate care a avut o capacitate formidabilă de rezistenţă. S-au infiltrat în partide, s-au infiltrat în economie.
„Mineriada din 1991 a fost o strategie a SRI“
I.M.I.: Nu credeţi că aţi pierdut sprijinul populaţiei pentru reformă?
P.R.: Nu conta. Exista un lucru mult mai important, care este baza politicii, şi anume încrederea. Eu m-am bucurat de o încredere enormă.
O.N.: Dar populaţia nu a venit să vă susţină la mineriada din 1991.
P.R.: A fost o manipulare făcută cu instituţiile de stat. Nu degeaba spun unii că a fost o lovitură de stat. SRI a făcut toată scenarita cu minerii. Nu uitaţi că înainte să plece minerii, cu doar două zile înainte, noi semnaserăm documente prin care căzuserăm la pace cu minerii în toate punctele. Ei au dat un comunicat prin care chemarea la grevă era anulată. Ce căutau după două zile la Bucureşti? A fost o strategie făcută de SRI, de Virgil Măgureanu. Au fost oameni care m-au avertizat că se întâmplă ceva, dar eu nu vedeam ţesătura politică. De fapt, acolo a fost abandonul lui Ion Iliescu. El a tolerat această chestie.
I.M.I.: Dar în faţa cui a cedat Iliescu?
P.R.: În faţa lui Alexandru Bârlădeanu, Dan Marţian, Virgil Măgureanu.
O.N.: Ce voiau ei?
P.R.: La mijloc era o convingere de natură ideologică, de exemplu Bârlădeanu considera că a construi capitalismul în România era o eroare. Iliescu, după ce a constatat o despărţire categorică între el şi guvern în privinţa atitudinii faţă de puciul de la Moscova, a zis gata, eu cu ăştia nu mai merg.
I.M.I.: Credeţi că Ion Iliescu nu şi-a dat seama că URSS se destramă?
P.R.: Poate că şi-a dat seama. Dar între noi s-a produs o despărţire de atitudini şi asta cred că a contat. El a dat o declaraţie care, în mod evident, trăda sentimentul lui că trebuie să se pună bine cu puciştii şi noi, Guvernul României, am dat o declaraţie care a fost considerată cea mai dură declaraţie din Europa. Cotidianul „USA Today“ a dat fotografia mea pe prima pagină cu un comentariu ditirambic.
I.M.I.: Dar noi semnaserăm un tratat cu URSS.
P.R.: Nu am ratificat acest tratat în Parlament. Celelalte ţări foste socialiste aveau un asemenea tratat pentru că aşa dorise Occidentul. Dar noi nu l-am ratificat pentru că, spre deosebire de celelalte ţări, au apărut clauze care erau inacceptabile. Ulterior, Iliescu şi-a dat seama şi i-am spus că soluţia este ca guvernul să nu mai trimită spre ratificare tratatul semnat cu URSS. Asta i-a convenit cumva.
Revoluţia sabotată
Gândiţi-vă la ce a fost în 2006 în Ungaria, când s-a marcat împlinirea a 50 de ani de la revoluţia din 1956. Cine a fost liderul acelei revoluţii? Imre Nagy, un comunist! Un om curat, sincer, dar comunist. Dar ungurii i-au dat toate onorurile şi revoluţia a rămas anticomunistă.
Revoluţia română a fost rezultatul unei colosale mişcări a oamenilor simpli. Istoricul Timothy Garton Ash vorbeşte, citând arhive publicate recent, despre reticenţa marilor puteri faţă de ceea ce făceau oamenii simpli, în ţările lor mici. El spune că SUA şi URSS au stat deoparte, ca nişte bone pasive, deşi copiii o luaseră razna. Iar noi am reuşit să sabotăm imaginea Revoluţiei!
Testul Adevărului
Evaluare după 20 de ani
1Violenţele de la Târgu-Mureş. Singurul moment în care am avut sentimentul unei primejdii teribile a fost martie 1990 când au izbucnit violenţele de la Târgu-Mureş. I-am spus lui Iliescu că ceea ce se întâmpla era grav de tot. De fapt, era scenariul care avea să se întâmple în Bosnia: România neguvernabilă în ceea ce priveşte protecţia minorităţilor, atunci hai s-o despărţim! Am văzut apoi acest scenariu funcţionând atât de bine în Balcani.
2 Rezultatele tranziţiei. Despre tranziţie se pot spune multe lucruri. Dar Revoluţia nu s-a făcut pentru ca un pumn de hoţi să ajungă nespus de bogaţi şi majoritatea românilor să trăiască o nouă sărăcie. O tranziţie de succes ar fi însemnat ca cel puţin numărul perdanţilor să fie egalat de numărul beneficiarilor. Nu înseamnă că trăim o situaţie mai rea ca pe vremea lui Ceauşescu, sub nicio formă, dar suntem într-o situaţie inacceptabilă în privinţa mersului României după 20 de ani.
3 Ameninţări. Cea mai mare ameninţare o reprezintă degradarea completă a competenţei în materie de a guverna. Au pătruns tot mai mulţi oameni în zona guvernării prin bani, prin sprijinul grupurilor politico-afaceriste. Am intrat într-o lume a României în dezordine unde domină relaţiile de forţă. Românii percep că am ajuns într-o situaţie foarte periculoasă, nu din punct de vedere politic, ci din punct de vedere al vieţii lor. Sunt trei crize suprapuse: criza politică, cea economică şi cea socială.
4 Reproş. Îmi reproşez că nu am candidat în 1992. Aveam o şansă să înving. Promisesem să nu candidez şi am respectat acest lucru. La fel, în 2000, când baronii partidului m-au părăsit, poate merita să nu candidez. În perioada 1996-2000 s-au făcut eforturi uriaşe pentru că România era în afara cărţilor. Au fost sacrificii ale oamenilor, dar şi ale politicienilor. Toţi am plătit. La alegerile din 2000, eu am luat 3%.
