Adevarul.ro

Economistul Daniel Dăianu crede că ieşirea din actuala criză economică nu se poate face decât prin acţiuni comparabile cu o campanie militară din punct de vedere al responsabilităţii şi al solidarităţii. Profesorul „supraveghează“ evoluţia crizei economice din biroul său aflat pe o stradă din apropierea Guvernului.

Citiţi şi:
Dăianu: CE va declanşa procedura de deficit excesiv împotriva României şi a altor opt ţări
Iaşi: Daniel Dăianu susţine o conferinţa la „Cuza”
Oradea: Daniel Dăianu ne va explica de unde vine criza

Profesorul Daniel Dăianu „supraveghează“ evoluţia crizei economice din biroul său aflat pe o stradă din apropierea Guvernului. Poate de aici lucrurile sunt mai uşor de observat. Fost ministru de Finanţe în perioada 1997–1998, Daniel Dăianu (57 de ani) are experienţa situaţiilor dificile din punct de vedere economic pe care România le-a traversat în timpul guvernărilor Victor Ciorbea şi Radu Vasile.

Ministru adjunct de Finanţe în 1992, economist‑şef al Băncii Naţionale a României (1992–1997), europarlamentar din partea PNL  (2007–2009), Daniel Dăianu, acum neimplicat politic, este convins că restructurarea sectorului bugetar este un proces dificil, care nu mai poate fi amânat.

Ion M. Ioniţă: Vi se pare că România e o excepţie sau un precedent pentru politicile FMI?

Daniel Dăianu: În situaţia noastră sunt mai multe ţări care recurg la măsuri cu totul şi cu totul excepţionale pentru a-şi salva bugetele şi pentru a diminua efectele crizei, atât cât se poate. Aici fac o paranteză. Trăim o perioadă  în lume în care se folosesc mijloace de intervenţie în economie care cu ceva timp în urmă erau considerate a fi complet în afara canoanelor bunelor practici în materie de gestiune economică, de politici monetare.

Astfel, bănci centrale mari injectează lichiditate în sistem, făcând, practic, emisiune monetară pentru a combate starea numită de economistul britanic Keynes „a echilibrelor foarte rele“, când nivelul activităţii este foarte scăzut, injecţia de lichiditate nu conduce neapărat la inflaţie, ci poate ajuta la relansarea economiei prin dobânzi scăzute, prin stimularea firmelor să facă investiţii şi a oamenilor să consume. Marea Depresiune din 1929-1933 a fost un echilibru foarte rău. Dar atunci băncile centrale au agravat situaţia prin strângerea lichidităţii.

O.N.: Acum, FMI este agentul care introduce bani în sistem?

FMI este pus în situaţia de a interveni la nivelul economiei mondiale ca un pompier. A şi fost dotat cu noi resurse. Amintesc de reuniunea G20 de la Londra. Vorbim de aproape 750 de miliarde de dolari care ar trebui injectaţi în diverse zone ale lumii, printre care şi în economii emergente din estul Europei. Această criză fără precedent după al Doilea Război Mondial obligă guvernele lumii să adopte măsuri de sorginte keynesistă, ceea ce se vede şi în programele sprijinite de FMI.

O.N. Europa de Est este cea mai grav afectată.

Da, dar se impune o clasificare. Există ţări care au adoptat moneda euro, Slovenia şi Slovacia, care sunt într-un fel protejate de moneda unică, deşi în Slovacia căderea PIB-ului este de 6 la sută din cauza dependenţei de industria auto. Şi există ţările care nu fac parte din zona euro, însă şi aici diferenţele sunt notabile.

Cei care în perioada precriză, de creştere, au fost atenţi la deficite au o situaţie mai bună. Bulgaria a trebuit şi ea să facă corecţii, dar va avea un deficit bugetar de numai 2,5-3 la sută în acest an. Însă consiliul monetar din Bulgaria are propriile dezavantaje. Polonia nu a avut deficite externe şi bugetare mari. Cehia, în mod tradiţional este riguroasă, se gospodăreşte mai bine. În timp ce noi, dacă nu am fi redus din cheltuieli, puteam ajunge la un deficit bugetar de peste 10%...

I.M.I. Trebuia să fi avut politici mai prudente în perioada de creştere?

Da. Trebuia să evităm deficite bugetare mărite în perioade de creştere economică. Sau, dacă tot am avut deficite mari, măcar să fi văzut rezultatele în dezvoltarea infrastructurii naţionale. Proiectele mici, locale, au importanţa lor. Dar adesea ele au fost însoţite de risipa enormă, de deturnarea resurselor. Unele au rămas neterminate. Cât priveşte deficitele externe, nu puţine din intrările de capital s-au orientat către investiţii speculative sau axate preponderent pe imobiliare.

O.N. Fostul premier Tăriceanu spunea că avem nevoie de deficite mari ca să ne dezvoltăm.

Teza că o ţară ce vine din urmă are nevoie de capital suplimentar, de import şi că bugetul public are de realizat proiecte de anvergură nu este fără temei. Dar ea se cuvine să fie circumstanţială. Dacă importul masiv de capital făcut prin bugetul public nu se traduce într-o eficacitate considerabil sporită a utilizării resurselor în ansamblu, adică într-o competitivitate superioară a economiei, deficitele mari creează o vulnerabilitate suplimentară. Iar aceasta din urmă este cu atât mai ameninţătoare când contul de capital este deschis şi economia turează peste potenţial.

Cum evoluţia economiei noastre în ultimii ani nu a revelat majorarea competitivităţii de ansamblu, criza ne-a prins cu garda jos. Am şi crescut salarii şi pensii într-un mod care a fragilizat sistemul asigurărilor sociale... În perioade de creştere, înalta regulă este ca bugetul să aibă deficite mici, chiar să existe surplus. Deficite bugetare în creştere implică riscuri majore.

Din păcate, avem acum un spaţiu de manevră mult diminuat din cauza imprudenţelor. Părtaşe la efectele crizei în ţară sunt toate cele trei partide mari. Am în vedere aici creşterea personalului în sectorul bugetar, a salariilor şi a pensiilor fără a ţine cont de putinţele reale ale economiei. Apoi a fost campania electorală a anului trecut, care a îngreunat capacitatea de a spune că în perioade de criză nu numai că nu se pot mări cheltuielile, ci, dimpotrivă, se poate ajunge la reduceri de salarii. Promisiuni precum creşterea salariilor profesorilor cu 50% au fost iresponsabile, mai ales că, în fapt, criza îşi arăta deja colţii...

Criza se duce ca un război

Eu văd traversarea acestei crize ca o campanie militară. Este nevoie de responsabilitate, spirit de sacrificiu şi de solidaritate. Pe un vas, ce se întâmplă dacă scade rezerva de apă la o cotă îngrijorătoare? Se reduce raţia până când nava se poate aproviziona din nou. Ce se întâmplă pe timp de război dacă un ins fură din merindele celorlalţi? Nu spun să-i împuşcăm, dar un asemenea comportament nu poate fi tolerat. Actuala criză este şi un test de luciditate de rezistenţă.

„Observ cum s-au umflat schemele în sectorul public“ Foto: M. Vilău

De mai mulţi ani observ cum se umflau schemele sectorului public cu neveste, rubedenii, prieteni. Această conduită este condamnabilă. Şi aceste lucruri se practicau în ministere, în administraţiile locale. Este drept că un sistem real nu poate fi decât imperfect, dar la noi au fost „privatizate“ numeroase poziţii din administraţia publică, din companiile de stat. Extragerea de rentă şi risipa banului public sunt ubicue. Aceste fenomene strică imaginea României în instituţiile europene.

Aţi văzut Guvernul purtând o discuţie serioasă şi dând explicaţii rezonabile pentru faptul că avem un grad de absorbţie a fondurilor europene atât de scăzut? Atât FMI, cât şi unii analişti au reproşat Guvernului faptul că în construcţia bugetului ar fi prevăzute prea multe fonduri nerambursabile. Sub 2% din PIB nu este mult, în opinia mea. Întrebarea-cheie este de ce nu se poate mai mult? În discuţiile cu Fondul şi Comisia trebuia să ne sfătuim astfel încât să reuşim să absorbim considerabil mai mult.

„N-au avut curajul să spună adevărul“

O.N. Există un risc ca statul să nu mai poată plăti salariile şi pensiile şi să intre, pur şi simplu, în faliment?

Nu cred, realist vorbind, în perspectiva falimentului. Mai ales că deficitul de cont curent s-a ajustat foarte mult în acest an, chiar dacă aceasta exprima căderea brutală a finanţării externe către sectorul privat. Vedeţi şi că ultima emisiune a Ministerului Finanţelor a fost suprasubscrisă, ceea ce este semnificativ. Pe de altă parte, starea bugetului public rămâne foarte complicată, întrucât noi am mărit copios cheltuieli „permanente” (cu salarii şi pensii) în anii din urmă, ceea ce se vede în deficitul structural al bugetului.

Dacă privim bulgărele de zăpadă care s-a dezvoltat în acest an, prin faptul că tot mai frecvent statul a fost obligat să intre pe piaţa internă a creditului - fiindcă nu a avut acces la piaţa externă – înţelegem de ce bugetul are nevoie de corecţii de amploare, care sunt dureroase.

Şi nu am în vedere atât obiectivul de intrare în zona euro, ci nevoia de a însănătoşi structural finanţele publice. În fond, intrarea în zona euro nu rezolvă automat problematica stabilităţii economice, a dezvoltării economice. De aceea avem nevoie de măsuri radicale. Această cerinţă, a restructurării, este impusă şi de un context internaţional, în multe privinţe, altul decât cel precriză.

I.M.I. Există posibilitatea amputării drastice a salariilor şi a pensiilor?

La nevoie, pentru evitarea intrării în încetare de plăţi, se poate contempla şi o asemenea cale. Poate fi imaginată de către unii şi o emisiune de monedă, inflaţionistă, ca modalitate de a eroda veniturile reale. Dar ea poate fi fatală pentru o economie mică şi deschisă. Banca Naţională nu va face deci aşa ceva.

Vreau să fac un comentariu: se vorbeşte de un procent fatidic de 20 la sută. Este foarte greu să dai afară atâţia oameni, mai ales în situaţie de criză, când nu se creează locuri de muncă. Trebuie să existe o optimizare între reducerea de locuri de muncă şi scăderea sau limitarea veniturilor.

Oricum, reducerea personalului în sectorul public nu se poate face peste noapte, ci numai gradual. Pot interveni convulsii sociale, fiindcă  nu este vorba strict de acţiunea pieţei, ci sunt decizii politice implicate. Chiar dacă am avea un guvern de tehnicieni, acesta tot ar avea nevoie de sprijin politic pentru a‑şi îndeplini mandatul.

O.N. Credeţi că actualul Guvern are puterea de a-i convinge pe oameni să accepte asemenea sacrificii?

Puţini politicieni din primul eşalon au avut francheţea, curajul să le spună oamenilor cum stau lucrurile, aşa cum s-a vorbit în Letonia şi în Ungaria. Drept este că România nici nu a ajuns  într-o situaţie atât de gravă ca acolo. Şi mulţi dintre politicienii de vârf de la noi nici nu au înţeles ce se întâmplă. În plus, la noi, criza s-a simţit de-abia în ultimul timp în starea mentală, în atitudine, la nivelul politicienilor şi al unor grupuri sociale. Deşi, nu puţini oameni au început să economisească mai mult şi să consume mai puţin, ceea ce se vede şi din date statistice.

Coasa şi banii

Mi se pare anormal să nu avem proiecte mari finanţate. Premierul, în loc să meargă să ne arate că ştie să dea cu coasa, mai bine mergea săptămânal să vadă cum decurg lucrările  mari. A făcut recent o vizită cu ministrul Berceanu să verifice mersul unui mare proiect şi aceasta este bine. Comisia Europeană este, se pare, dispusă să renunţe la condiţia de cofinanţare din partea României.

Dacă am fi reuşit să atragem finanţări pentru şosele de centură şi alte lucrări din transporturi, intrau în ţară 3 miliarde de euro fonduri nerambursabile. Asta ar fi trebuit să fie principala ţintă a unei campanii anticriză în această perioadă. Dar nu s-a întâmplat mai nimic! De ce nu au cerut de la Uniunea Europeană finanţarea urgentă a unor lucrări, care înţeleg că erau deja demarate? Puteau obţine o prefinanţare până când toate hârtiile treceau prin malaxorul birocratic. La începutul anului am discutat în Parlamentul European proceduri de accelerare a transferului de fonduri.

„Neşansa anilor electorali“

I.M.I. De ce avem prea puţine voci lucide care să atragă atenţia asupra gravităţii situaţiei?

Uneori, democraţia complică mult luarea unor decizii. Iar, dacă luciditatea nu se găseşte la vârful puterii politice şi, în plus, nu este extinsă astfel încât decizia să fie impusă cu mijloace democratice în timp util, te blochezi. Noi am avut şi neşansa de a avea doi ani electorali exact în perioada de criză. A fost o orbire, şi acest sindrom s-a manifestat luni bune la Guvernul român.

O.N. Exista şi un scenariu prost?

Într-o vizită precedentă, Jeffrey Franks, şeful echipei FMI a evocat trei scenarii. Unul optimist, unul moderat şi unul pesimist. Ar fi fost interesant să fie întrebaţi atunci reprezentanţii Fondului ce probabilitate însoţea fiecare dintre cele trei variante.

Apoi, au fost analişti români care au spus că putem miza pe un deficit bugetar de 2,5% din PIB, că astfel am putea preveni scăderea economiei. Fiindcă, se afirma, dacă s-ar ţinti un deficit mic, percepţia în străinătate a României ar fi ameliorată şi s-ar induce un influx masiv de capital în economie. E un raţionament aparent corect, dar numai în condiţiile în care pieţele financiare funcţionează bine şi nu există o criză internaţională. 

Testul Adevărului

1 Acţiune urgentă. După opinia mea, măsurile de restructurare în cheltuielile publice trebuie iniţiate fără întârziere, chiar dacă ducerea lor la bun sfârşit va dura. Sunt convins că printre liderii sindicali sunt oameni lucizi şi inteligenţi, care pot ajuta Guvernul să reducă din risipa şi deturnarea de bani fiindcă au interesul să salveze cât mai multe locuri de muncă. Cu cât amânăm, efectul de bulgăre de zăpadă va fi mai puternic. Chiar dacă se văd semne de revenire în SUA şi, parţial, în Europa, situaţia nu este clară şi nu trebuie să mizăm excesiv pe acestea.

2 România, societate subdezvoltată. Această criză ne prinde cu un deficit considerabil de modernitate, în sensul că avem structuri incompatibile cu o societate modernă; suntem o societate subdezvoltată. Reperele după care judecăm modernitatea ne plasează într-o geografie economică şi socială aflată, în bună măsură, în afara a ceea ce numim spaţiul european, ca întruchipare a dezvoltării societale.

Îmi pare rău să fac o asemenea afirmaţie, dar spun aceasta gândindu-mă la mediul rural, la infrastructura, la procentul din PIB pe care îl alocăm pentru cercetare-dezvoltare, la funcţionarea instituţiilor publice. 

3 Efecte negative îndelungate. Dacă deciziile nu se iau la timp, există efecte care tind să se permanentizeze (economiştii numesc aceasta hysteresis), devenind foarte greu de înlăturat, chiar în conjuncturi favorabile. De pildă, dacă există un şomaj foarte mare pentru un timp îndelungat nu înseamnă că rata şomajului va scădea automat, în mod semnificativ, când economia îşi revine/creşte.

Este posibil, de exemplu, ca firmele să aplice noi tehnologii, care economisesc forţa de muncă. În ţările dezvoltate europene problema nu e tratată în mod simplist. Protecţia locurilor de muncă este judecată în îngemănare cu nevoia de a avea o piaţă a muncii flexibilă şi politicile  sunt pragmatice.

4 Ungaria, modelul negativ. Noi nu am fost într-o situaţie atât de gravă precum în Ungaria. Ei au şi o datorie publică mare. Iar intrarea unei ţări în faliment este ceva cumplit. De aceea au făcut ceea ce au făcut, reducând salarii şi pensii. Decizia a avut o susţinere politică parlamentară, întrucât actuala opoziţie ştia că vine la putere şi nu dorea să adopte ea aceste măsuri. Guvernul Gyurcsany a comis o suită de erori mari, dar mai multe guverne au contribuit la deteriorarea finanţelor publice din Ungaria.