Adevarul.ro

Nu am avut curaj să-i propunem „Regelui cafelei“ să ne întâlnim la o cafenea.

Ne-am gândit că riscul este prea mare, după ce am citit în cartea sa atâtea poveşti despre „sublima cafea Avedis“, al cărei secret de selectare şi prăjire îl deţine de la unul dintre ultimii cafegii armeni din România, Avedis Carabelaian.

Aşa că l-am lăsat pe Gheorghe Florescu să aleagă locul întâlnirii. Ne-a invitat într-o viitoare cafenea, care stă să se deschidă la subsolul unei vechi case boiereşti din centrul oraşului.

A vorbit cu patronul şi angajaţii de acolo ne vor pregăti o cafea adusă de el, ne asigură. Imediat ce ajungem, scoate dintr-o sacoşă un pachet învelit în folie de plastic. Nu se poate vedea ce e înăuntru, dar un miros ameţitor de cafea proaspăt râşnită inundă încăperea. Din păcate, fata de la bar ne spune că nu poate face cafea la ibric.

„Nu-i nimic“, spune Gheorghe Florescu. „Am aici şi cafea pentru filtru“. Şi scoate din sacoşă un alt pachet, care provoacă încă un val parfumat. După puţin timp, apare un băiat, probabil şef, care ne spune că nici filtrul nu poate fi folosit. „Dar am vorbit cu patronul ...“, îşi încearcă ultima şansă Gheorghe Florescu. Zadarnic. Vom vorbi cu „Regele cafelei“ în faţa unor ceşti cu ceai. Prilej să prevadă, cu glas tare, falimentul locului. Şi să conchidă: „Ceaiul.... e ceai“.

Gheorghe Florescu a fost în anii comunismului gestionarul unui magazin de cafea şi coloniale din centrul Bucureştiului. Unul dintre acele mici magazine cu maşină de prăjit proprie, pe care Gheorghe Florescu o cumpărase de la cafegiul armean Avedis Carabelaian, atunci când acesta, la o vârstă înaintată, a decis să se retragă şi să plece în America. Pentru că avea mărfuri greu de găsit în alte părţi, magazinul era asaltat de clienţi, mulţi dintre ei celebri.

De la artişti şi intelectuali de marcă ai Bucureştiului acelor vremuri până la securişti care veneau să-şi ia tainul. Dar principala atracţie a magazinului era cafeaua preparată chiar la faţa locului. Metoda de prăjire şi măcinare, deprinsă de Florescu de la armenii refugiaţi din Turcia, asigura o calitate excepţională. „Este cafeaua pe care o bea sultanul Soliman Magnificul“, ne asigură Gheorghe Florescu. O cafea preparată în două feluri: mai maronie şi mai fină, pentru cafeaua turcească şi mai arsă şi măcinată mai mare, „ca mălaiul grişat“, pentru „cafeaua nemţească“. Adică, la filtru.

Arestat în anul 1984 şi condamnat, a fost eliberat în urma celebrului decret de graţiere din 1988, când toţi cei cu pedepse mai mici de 20 de ani au fost lăsaţi în libertate. După Revoluţie nu a mai redevenit „Regele cafelei“. Fie pentru că a avut nevoie de ceva timp pentru a se reface în urma unui accident cerebral care l-a lăsat cu o mână paralizată. Fie pentru că a consumat timp şi energie cu zadarnicul proces de reabilitare – consideră că a fost condamnat pe nedrept - , fie pentru că nu a găsit asociaţii mai tineri cărora să le transmită secretele. Sau pur şi simplu fiindcă vremurile sunt altele. Cert este că Gheorghe Florescu a pierdut trenul comerţului. Dar s-a urcat în cel literar.

Cartea sa memorialistică a fost marea surpriză a anului 2008. Îl întrebăm dacă se simte acceptat în breasla scriitorilor. „Ştiţi cum e, dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau. Eu îmbin spiritul mercantil cu literatura. Doar am fost şeful unei cafenele literare“, ne răspunde, făcând referire la camera „din spate“ a magazinului, unde intelectuali şi artişti de primă mărime ai Bucureştiului ţineau adevărate cenacluri sau cluburi de discuţii politice. De multe ori în timp ce în magazin un securist era servit exemplar.

„Vă rog să nu mă consideraţi un hoţ. Am văzut cu ochii mei, în ţara asta securiştii au fost cei mai mari hoţi. Şi atunci, e hoţie să furi de la hoţi? Azi îi văd pe toţiîn maşini luxoase şi în topurile îmbogăţiţilor de după Revoluţie. Eu îi ştiu, îi găsiţi
şi în carte“, ne spune Gheorghe Florescu.

Gheorghe Florescu, „Regele cafelei“

„Gheorghe Florescu, fost gestionar şi, cu voia dumneavoastră, scriitor“, se recomandă cel despre care se spune că era „Regele cafelei“ din Bucureştiul anilor ’70 şi ’80. În 2008, Gheorghe Florescu a publicat la Editura Humanitas volumul de memorii „Confesiunile unui cafegiu“.

O carte-eveniment, aşa cum avea să o caracterizeze critica. Angajat al Agenţiei de Import şi apoi gestionar, lui Gheorghe Florescu i-a fost dat să intre în „măruntaiele“ comerţului socialist. O încrengătură de relaţii, o fabrică  de bani pentru membrii diferitelor ramuri ale Securităţii aflate permanent în rivalitate. O lume în care averi de milioane de dolari nu erau ceva neobişnuit. Multe dintre personajele de atunci pot fi regăsite azi în lumea afacerilor, dar şi în cea politică.

„Am arătat cartea şi securiştilor“

„După ce a apărut cartea, eu am dat-o şi băieţilor din Securitate şi i-am întrebat: Ce părere aveţi?  Unii m-au ameninţat că-mi rup şi mâna cealaltă. Alţii că îmi vor toca toţi copiii. 

O grămadă de inşi m-au ameninţat cu procese. Cică le-am distrus carierele. Ce cariere? Doar comunismul a fost condamnat ca ilegitim. Dar metoda Securităţii faţă de mine este să mă ignore.

Cu asta m-au ameninţat cei mai mulţi: «te vom ignora». Şi nici nu am scris tot ce am văzut. Mai urmează volumele doi şi trei. Eu nu am nevoie de avere. Pot trăi şi în celula morţii, dacă pot scrie“.

„În România nu ştii niciodată ce cafea bei“

Ovidiu Nahoi: Vorbiţi-ne, la început, despre cafea: ce ar fi bine să ştim?

Cafeaua e de două feluri, arabica şi robusta. Robusta e un fel de cafea sălbatică, e ca diferenţa dintre viţa-de-vie nobilă şi cea pe care o are ţăranul în curte. Cea mai bună cafea se cultivă în insule. Cea din insula Sfânta Elena costă 250 de dolari kilogramul. Cea din Jawa, Indonezia, este 120 de dolari kilogramul. Cea de Hawaii costă 90 de dolari. Cel mai mult produce Brazilia.

E o cafea acceptabilă, bună, iar comerţul exterior al Braziliei e în mâna unor comercianţi, majoritatea de origine arabă. Ei vând cui vor şi în ce condiţii vor. E aromată şi cu mai puţină cofeină. Cafeaua e exploatată prin culegere automată, de aceea se culege şi bună, şi rea. Mă refer la marile plantaţii. Dar ei au şi cafeaua Santos nr. 1, culeasă manual, cea mai bună cafea braziliană. Cafea bună se cultivă şi în Bolivia şi Columbia. Foarte bună este cafeaua cubaneză, care costă 50 de dolari kilogramul.

După acestea, vine cafeaua Arabica obişnuită, adică tratată cu chimicale, spre deosebire de cafeaua cealaltă, organică. Cea mai bună cafea ordinară este cam 25 de dolari kilogramul. Mă refer aici la vânzarea cu amănuntul, către client. Nu la cafenele, unde o porcărie poate fi foarte scumpă. În Africa sunt cafele şi foarte proaste, şi foarte bune. O cafea africană printre cele mai bune din lume este cea din Zimbabwe.

Ion M. Ioniţă: Unde poţi găsi cafea de calitate în România?

Mai întâi voi face o precizare: cafeaua este cea mai tranzacţionată marfă pe plan mondial, după petrol. Deci există şi o mafie a cafelei. Adică există multă cafea, dar puţină calitate. În România, eu ştiu un singur loc, în Bucureşti, unde se găseşte cafeaua Columbia Souave, care este printre cele mai bune din lume. Cu excepţia acelui loc, cred că nicăieri în România nu se găseşte o cafea normală.

Adică, dacă ţi se spune că ţi se dă cafea de Columbia, chiar să fie, sută la sută. Şi ceea ce la noi nu se întâmplă. Mai există o problemă: o ţară care înainte de 1980 nu avea nicio importanţă pe plan mondial în domeniul producţiei de cafea a demarat foarte puternic. Este vorba de Vietnam, care a ajuns al doilea producător din lume. Dar problema este că pe teritoriul vietnamez a avut loc un mare război, inclusiv chimic. A fost folosită dioxina şi terenurile au fost afectate pentru sute de ani. Acum, vietnamezii au plantat masiv arbori de cafea din sortimentul cel mai rentabil, robusta.

O.N.: Cafeaua din Vietnam se aduce şi în România?

Din ce am întrebat şi am verificat, eu cred că da. Sigur, eu nu am de unde să ştiu ce se amestecă acolo, la firmele din Germania şi Austria. Dar vă spun ce se întâmplă la noi. Părerea mea este că distrugerea comerţului cu amănuntul, acele mici magazine care dădeau imaginea micului Paris, a fost cea mai mare crimă.

Torţionarii ieri şi azi

O.N.: Unele personaje din carte apar cu nume fictive, altele, nu. De ce unora le-aţi ascuns adevărata identitate?

Nu pot lovi în nişte familii pe care le cunosc şi care nu mi-au făcut niciun rău. De exemplu, relaţiile mele cu Acuma (un avocat care patrona o mare reţea de prostituate, n.r.).

El a fost general de Securitate, avocat, omul lui Stamatoiu. Şi Stamatoiu era omul lui Ceauşescu. Deci, era al treilea în ierarhie. Acuma a murit. Dar nu pot să-l dau, fiindcă fiul lui din prima căsnicie se ocupă şi azi cu aceeaşi treabă. Probabil că şi el e general.

I.M.I.: De ce nu v-aţi deschis magazin de cafea, după Revoluţie?

Am încercat. Dar ca un căpos ce sunt, am zis că mai întâi să îmi redeschid procesul, pentru reabilitare. Dintre cei cu care am fost în lotul de condamnaţi, lotul cafelei, niciunul nu a mai vrut. Fiindcă toţi cedaseră la presiunile torţionarilor. Ca să scape, după Revoluţie, torţionarii s-au asociat, ba chiar s-au încuscrit cu victimele.

Acum fac afaceri, câştigă bani. Şi mie, după Revoluţie, mi-a propus fostul meu torţionar Tudor Stănică să deschidem magazin. Ei veneau cu omul lor de faţadă, cu spaţiul, cu marfa. Am refuzat. Cam toţi cu care am vrut să continui după Revoluţie, mai tineri, au murit. Şi atunci am spus că nu mai pot continua. Nu e un blestem. Dar am fi depins tot
de ei, ei erau stăpânii.

„Teşchereaua mea e literară“

I.M.I.: După apariţia cărţii dumneavoastră, mulţi v-au lăudat, dar au fost şi unii care v-au acuzat că aţi fost un profitor al sistemului...

Sigur, am fost un om din sistem. Dar nu am vândut oameni. Venea câte un general de Securitate şi întreba: ce zici de cutare? Spuneam: nu ştiu, nu mă pricep, nu mă bag. Din 1968, de la început, le-am spus aşa. Acum sunt pensionar, cu remarcabila pensie de 650 de lei. Grozav, pentru fostul regele cafelei!

O.N.: Şi cu banii ce aţi făcut?

Care bani?

I.M.I.: Cei de pe timpul lui Ceauşescu.

Am trăit.

O.N.: Cu toată averea?

Care avere? Nu aveam avere! Am avut grijă să nu am, fiindcă pe baza acelei averi mi se făcea dosar penal. Am patru copii... Câştigam mai mult informaţii, pe care de-abia acum le valorific. Teşchereaua mea e literară.

I.M.I.: Domnule Florescu, pe vremea aceea, din poziţia dumneavoastră, nu se putea să nu aveţi bani. Nu vă acuzăm, vrem să aflăm cum s-au schimbat lucrurile. Eraţi, oricum, unul dintre cei mai influenţi oameni din Bucureşti.

Probabil că da... Dar asta până prin 1980, când nouă ni s-a luat dreptul de a mai prăji cafea. La 9 februarie 1979, mai exact. Atunci a apărut mafia securistă a cafelei, care a început să-mi solicite să-i prăjesc cafea.

Am câştigat atunci mulţi bani, a fost cea mai prolifică perioadă pentru mine. Ei aduceau cantităţi de cafea verde, prin oamenii lor, adică prin şoferii lor de TIR. Eu nu am vrut să mă bag în aceste combinaţii. Doar le prăjeam cafeaua.

O.N.: Şi cam câţi bani aveaţi?

Nu am avut niciodată mai mult de un milion de lei cash.

O.N.: Un milion, la vremea aceea? Era o sumă la care mulţi nici nu visau!

Nu, fiindcă erau obligaţii foarte mari.

I.M.I.: Trebuia să daţi mai departe? Cui?

Aş putea să spun, dar nu vreau. Unii sunt morţi. Dar copiii lor trăiesc şi mă pot da în judecată. Ei pot să spună: tata a fost cinstit. Şi eu nu mai am cum demonstra. De curând am primit telefon de la o doamnă care a citit cartea şi care a spus că nu ştia că tatăl ei fusese general de Securitate.

O.N.: Şi i-aţi dat şi lui mită?

Dar eu nu dădeam mită. Poate că dădeam sume mici, unora foarte mici. Cu cei mari erau altfel obligaţiile, nu pot să spun.

I.M.I.: Şi ce aţi făcut cu banii dumneavoastră? Cu ce v-aţi ales?

După Revoluţia din 1989 s-au dus.

Testul Adevărului

Despre securişti şi ţărănişti

1 Revoluţia. Eu am fost puţin şocat de felul cum au evoluat lucrurile. Nu cred că a fost o adevărată revoluţie anticomunistă. De exemplu, Radu Abagiu (mare şef al comerţului bucureştean în timpul comunismului, n.r.). Îl cunoşteam personal. La 22 decembrie l-am văzut în balconul de la Piaţa Revoluţiei. A devenit ministru al Comerţului interior în primul guvern Roman.

Abagiu era un om foarte inteligent, poate cel mai inteligent din structurile Securităţii, din punctul de vedere al afacerilor. La un moment dat a fost arestat. Generalul Pleşiţă (prim-adjunct al ministrului de Interne şi şef al Centrului de Informaţii Externe, n.r.) s-a dus la el şi i-a spus că o să scape uşor dacă-şi ţine gura. A ieşit repede şi a ajuns consilierul lui Ion Ceauşescu, la Ministerul Agriculturii.

2 Corneliu Coposu. La 28 decembrie 1989 am intrat în PNŢCD. Am văzut multe acolo. Îl cunoscusem pe Nicolae Carandino, mersesem în timpul comunismului de multe ori la el acasă, în strada Hristo Botev nr. 20. Aveam încredere în orientarea politică a marelui Corneliu Coposu.

Între timp, acolo au apărut o grămadă de şmecheri, care erau de la Securitate. Corneliu Coposu mi-a fost şi client, împreună cu Carandino. Dar puţin timp. Corneliu Coposu nu dorea să fie servit preferenţial, era un om foarte corect şi serios. Deşi îl cunoscuse pe tata în închisoare, nu a avut încredere în mine. Fiindcă la mine veneau colonei, generali. Iar eu mi-am dat seama de asta şi nu am insistat. Le serveam cu mare plăcere pe surorile lui.

3 Averea. Eu nu vreau să am avere pe numele meu. Nu am vrut niciodată. Pentru că, dacă ai avere, toţi dau năvală. Eu am învăţat secretele comerţului de la evrei şi de la armeni.

Cei mai buni prieteni ai mei sunt nişte maghiari din Săcele. În afaceri trebuie să fii cinstit, dacă ai spus o vorbă, să o respecţi. Eu am făcut cu nişte unguri din Ardeal afaceri serioase. Acuzaţiile care mi s-au adus, atunci când am fost arestat şi condamnat, erau nişte copilării pe lângă ce afaceri făceam eu, în vremea comunismului.