Cine a vărsat zaharniţa partidului democrat din Statele Unite?

Exclusiv Online - O analiză despre cum prea multă democraţie strică, chiar dacă te numeşti partidul democrat Alegerile preliminare pentru din sânul partidului democrat pentru

Exclusiv Online - O analiză despre cum prea multă democraţie strică, chiar dacă te numeşti partidul democrat

Alegerile preliminare pentru din sânul partidului democrat pentru candidatura prezidenţială pun din nou în lumină două tendinţe contradictorii în politica americană. Cu cât a devenit mai populistă, cu atât a devenit mai haotică. Crezând că un sistem de alegeri direct reprezentativ e mai just, partidul democrat a intrat într-o criză profundă.

Marea dispută este purtată în jurul felului în care trebuie organizate alegerile. Partidul democrat a schimbat metodologia alegerilor candidaţilor de la un proces uninominal, la unul proporţional. Folosind statele ca circumscripţii de vot, democraţii nu mai alocă câştigătorului majorităţii din acel stat toţi delegaţii ce vor merge la convenţia de numire a candidatului. Ei alocă fiecărui candidat un număr proporţional de delegaţi cu numărul de voturi.

Sistemul uninominal ar fi oferit o mai uşoară departajare a candidaţilor, şi conform acestuia Obama ar fi trebuit demult să fie candidatul partidului, pentru că a câştigat mai multe majorităţi de stat şi mai multe voturi în general. Folosind sistemul proporţional, Hillary, care a avut câteva success importante, mai ales în state mari, cum ar fi California, Pennsylvania, Massachusetts sau New York, a rămas un candidat viabil, deşi cu mici şanse de success.

Ea, conform unei tradiţii existente deja în partidul democrat, ce a căpătat gusturi de jucător de ruletă (vezi şi cazul Al Gore, în 2000), vrea să încerce toate combinaţiile posibile, pentru a câştiga. E dispusă chiar să arunce partidul în criza cea mai mare a ultimelor decenii, încercând să obţină o numire cu ajutorul candidaţilor de drept.

Partidul democrat îşi numeşte candidatul prin votul a 4000 de delegaţi, dintre care 80% sunt alocaţi fiecărui candidat în urma alegerilor directe, iar cam 20% sunt de drept (sunt politicieni democraţi deja aleşi, cum ar fi deputaţii, consilierii locali, primarii, etc.) Aceştia din urmă pot decide de capul lor cum vor vota la convenţia din vara, unde va avea loc numirea candidatului partidului. Ei sunt o variabilă necunoscută, cu mare potenţial de manevră.

Dacă ar avea sucess în a convinge un număr suficient de mare de candidaţi de drept să voteze contra voinţei alegătorilor de rând, Hillary Clinton va distruge pur şi simplu partidul. Pentru că oponentul ei este de culoare, aripa radicală a partidului va spune că elita albă a înăbuşit din nou aspiraţiile minorităţilor rasiale de a prelua frânele partidului. Democraţii se vor trezi brusc cu două partide, unul super-radicalizat şi unul cu renumele unei operaţiuni de cartofori păguboşi.

S-ar putea însă ca Hillary Clinton, aflată sub presiuni imense, să vadă lumina zilei. Ea ar putea să recunoască azi sau mâine că Barack Obama are, din punct de vedere matematic şi fără manipulări politice, deja candidatura asigurată.

El are nevoie de sprijinul a doar încă 100 de delegaţi pentru a avea o majoritate la conferinţa de numire din vară. Aceştia pot fi uşor recrutaţi din candidaţii de drept şi dintre cei din Puerto Rico, South Dakota şi Montana.

Pe de altă parte, Hillary Clinton e cunoscută ca un personaj politic cu vocaţii machiavelice. Ea crede că deşi e mai popular, Obama nu are simpatia multor americani din centrul ţării, unde ea a fost mai puternică. Ea crede că viitorul preşedinte al Americii trebuie să fie pe placul nu numai al activiştilor democraţi, dar şi al poporului de rând, chiar cu simpatii republicane.

Şi după succesele din redute republicane cum ar fi Indiana, sau Kentucky, Hillary crede că ar fi candidata cea mai potrivită pentru a-l înfrunta pe redutabilul McCain. Ea va încerca probabil încă câteva zile să convingă partidul democrat de realismul acestui calcul.

Toate aceste speculaţii vor trebui însă rezolvate de partidul democrat cât mai repede şi în interesul stabilităţii partidului. Şi, mai ales, democraţii ar trebui să înveţe o dată şi pentru totdeauna că democraţia e ca zahărul. Dacă pui prea mult în cafea, cine o mai bea?

Sorin Adam Matei este profesor la Purdue Univeristy, Indiana, editor Pagini.com