SUA cu sau fără Trump. Măreaţă singură sau Liderul Lumii Libere?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Sfârşitul de săptămână a adus o abundenţă de conferinţe şi întâlniri internaţionale, la Davos, la Tel Aviv şi la Bruxelles. Dezbaterile pe marile teme ale lumii au revenit pas cu pas spre aceleaşi mari întrebări şi realităţi greu de ocolit: Transformarea Americii ţine de Trump sau este o chestiune structurală?

America merge, totuşi spre a fi măreaţă singură şi izolată, preocupată exclusiv de propriile interese, sau revine în postura liderului Lumii Libere pe care a format-o şi în care actualul locuitor al Casei Albe nu crede?

SUA cu sau fără Trump. Cum arată un mandat doi fără constrângerea nevoii de a fi reales?

O mare parte din evaluările celor mai renumiţi analişti ai lumii se canalizează spre a găsi elementele pozitive în politica externă a Preşedintelui american Donald Trump şi în a explica - după ce, eventual, le găsesc - elementele pozitive din comportamentul actualului preşedinte al SUA. Şi de aici încep marile probleme de credibilitate a celor puşi în poziţia de a apăra o politică externă americană fără cap şi coadă, din care au dispărut procesele de analiză şi luarea deciziei pragmatice, raţionale – după cum a concluzionat un panel cu preşedintele Council of Foreign Relations, directorul editor al Foreign Policy şi preşedinte Woodrow Wilson Center la Davos. Aceiaşi actori care privesc cu din ce în ce mai multă stinghereală în ochii partenerilor şi aliaţilor pentru a le răspunde sau a explica inexplicabilul: cum a ajuns America să aibă un asemenea preşedinte ales.

Fiecare din aceşti analişti are propria grilă morală şi propria limită în care poate să ignore propriile temeri, sentimente şi mai ales să evite ruşinea unor afirmaţii neconforme cu logica, faptele evidente şi înălţimea morală şi de prestigiu pe care o îmbrăţişează ca valoare supremă şi pe care a apărat-o întotdeauna America. De aceea e greu să te pronunţi convingător asupra situaţiei actuale.

Din categoria instrumentarului se detaşează, însă câteva direcţii: Trump a reuşit, prin acţiunile sale mai directe şi nenuanţate, să determine schimbări în bine, să aducă lideri dintre cei mai duri şi nefrecventabili la masa de negociere şi să forţeze obţinerea unor înţelegeri mai bune pentru America (cu ce costuri, rămâne să vedem în timp). Apoi, prin atacul la adresa lui Soleimani, cu rol de precedent, a reuşit să creeze o descurajare credibilă ca liderii lumii să nu mai procedeze la finanţarea şi ordonarea atacurilor teroriste şi să nu mai ameninţe America şi pe cetăţenii americani, pentru că oricine poate fi ţintă. În fine, politicile sale mai agresive şi mai fruste au dus la smulgerea unor înţelegeri la care nu ajunsese nimeni. Şi există speranţa ca toate şantierele deschise se vor încheia cu acorduri. Pe toată linia.

Pe de altă parte, există o mare temere în privinţa realegerii sale. Dacă până în prezent exista o limitare a acţiunilor mai impulsive ale originarului preşedinte în perspectiva realegerii sale, după acest an, avem de a face cu un Trump fără limite şi fără nevoia de a se realege, care în plus priveşte clasa politică americană de la înălţimea unui proces de impeachment care va fi, cel mai probabil, încheiat cu o victorie zdrobitoare a sa – o altă demonetizare a unui asemenea instrument, ce va putea fi repetat foarte greu în viitorul mandat.

Bunuri comune şi cooperare împreună, la nivel global sau victoria împotriva tuturor celorlalţi? SUA ca alergător singuratic

Pe de altă parte, politica externă americană şi opţiunile sale au început să se schimbe în urmă cu 3 preşedinţi, începând cu George Bush Jr. Iar aici e vorba despre schimbări structurale: Bush JR a avut intervenţionismul pentru valori democratice, în variantă neoconservatoare, Obama a avut liniile roşii nerespectate în Siria, cu armele chimice, şi pivotarea spre Asia. Acum Trump are mercantilismul şi avantajele economice pragmatice în toate acţiunile sale, cu un tip de izolaţionism dar şi forţare a tuturor limitelor de convenienţă, respect şi rigoare în diplomaţie şi manifestări.

Elementul comun al tuturor acestor acţiuni este abordarea unilaterală, un anumit timp de excepţionalism sau chiar egoism american – manifestat în mod diferit, prin operaţiunea în Irak, prin non-intervenţionismul în apărarea valorilor şi ordinii democrat liberale în Siria sau prin atacarea acordurilor comerciale şi fundamentelor de valori ale ordinii bazate pe reguli creată de America în zeci de ani. Pe de altă parte, esenţa acestui comportament pare să fie punerea sub semnul întrebării a unei forme de parteneriat euroatlantic – în primul caz ignorarea Europei, în al doilea un interes crescut în Asia de Sud Est, în al treilea o postură arogantă şi mercantilă, în care baza de principii şi valori comune este pusă în discuţie.

Dar pe fond, mult mai multe fenomene se petrec chiar în societatea americană, în fapt în societatea globală: o scădere a încrederii în lideri naţionali şi locali, o critică a lipsei de preocupări ale politicienilor pentru interesele cetăţenilor pe care să le apere, dar mai ales o înclinaţie a publicului larg de a respinge cooperarea şi multilateralismul în soluţionarea comună a marilor probleme şi opţiunea pentru Victoria proprie cu orice preţ a propriei ţări. Măreaţă din nou. Unică din nou.

Deci actualele generaţii sunt tot mai cinice, mai egoiste şi mai puţin interesate să producă bunuri comune – inclusiv securitate colectivă, dar şi prosperitate – pun sub semnul întrebării pe cele existente – principii şi valori, reguli internaţionale şi tipologii de comportamente salutate, pentru că e mai greu să sesizeze că e nevoie de aceste acţiuni odată ce liderii lor nu se preocupă de nevoile proprii. Cum ar putea accepta ca statele lor să se ocupă de interesele unor mase mai largi, transnaţionale, în schimb?

Apoi sentimentul şi nevoia de a asuma victorii individuale în faţa celorlalţi, a tuturor celorlalţi, este tot mai acut. Vine dintr-o formă de naţionalism actual care presupune recunoaşterea măreţiei şi dominaţiei statului propriu, nu a egalităţii suverane a tuturor actorilor statali. Cu mândria de a fi american, britanic, japonez sau sud-coreean. Asta înseamnă America first, prima deasupra tuturor celor din jur.

Avem de a face cu o variantă excepţionalistă, individualistă, egoistă. Cum ar putea atunci conducerea americană – cu sau fără Trump – să arate partenerilor şi aliaţilor că este capabilă să renunţe altruist la interesele sale pe termen scurt în favoarea unor riscuri importante, dar şi a unor avansuri majore comune de cooperare pe termen lung în desenarea lumii.

America în varianta actuală Trump este un alergător singuratic. Izolat sau auto-izolat de ceilalţi, e mai interesată de câştiguri rapide, imediate, în cantităţi importante, decât de construcţie de relaţii, de cooperare şi consens, de respectul celuilalt. O spun analiştii americani şi conducătorii instituţiilor bipartizane, independente, nicidecum membri de partid.

Pe de altă parte, se pune problema ce trebuie să facă America în viitor pentru a-şi recupera poziţia de lider al Lumii Libere, înălţimea morală şi puterea simbolică ce vine din respectarea regulilor, ascultarea şi respectarea aliaţilor şi partenerilor respectiv generozitatea necesară conducerii lumii, nu în ultimul rând, recunoaşterea ca lider. O muncă migăloasă şi de anduranţă, deopotrivă.

America măreaţă dar absentă din lume nu se poate. Dar voluptatea victoriei afirmate, strigată din toată inima, contează în mod substanţial pentru noile generaţii comparativ cu bucuria unor victorii ale tuturor, cu diluarea deplină a contribuţiilor şi responsabilităţilor. Iar acest sentiment public va fi greu de gestionat şi de acomodat în perspectiva revenirii Americii în postura care a consacrat-o. Şi de care are nevoie în perspectiva rivalităţilor cu China şi a reaşezărilor lumii de mâine.

Retragerea Americii sau preocuparea pe altă direcţie? Spectrul Chinei ca şi competitor global.

Până atunci, lumea trebuie să se înveţe şi să-l accepte pe Donald Trump, ca reprezentant al curentului actual dominant de regăsire a miturilor fondatoare al Americii cucerită şi descoperită cu arma în mână în cavalcada spre Vestul sălbatic, în care vinovaţii de crime împotriva statului american erau căutaţi cu preţuri pe capetele lor dacă erau aduşi vii sau morţi. O Americă a oamenilor liberi şi puternici, creată de jos în sus, independentă şi care-şi doreşte mai mult stilul său de viaţă şi prosperitatea sa în dulcea izolare decât cu toată responsabilitatea, dar şi avantajele rolului global.

Totuşi globalizare e un fapt obiectiv, indiferent cât s-ar pronunţa chiar şi Donald Trump împotriva ei şi ar dori revenirea la lumea statelor naţionale. Iar interdependenţele globale afectează direct America lui Trump. O influenţează şi trendurile globale, dar mai ales rivalii globali. China e un astfel de rival, tot mai prezent. Şi America lui Trump are, în prezent, cea mai mare preocupare în rolul şi postura Chinei cu influenţă asupra propriei industrii şi propriei prosperităţi.

Apoi Trump are o pornire tot mai vizibilă de retragere din Orientul Mijlociu, de unde nu mai are interese pentru petrol şi gaze. Este autosuficientă, exportator net, nu-şi propune să reducă consumul şi emisiile dar nici nu are nevoie să pună militarii în pericol pentru a garanta accesul la resurse. Fireşte că nu e vorba despre o retragere totală, ci una echilibrată, rămânând în zonă pentru a securiza echilibrele şi a evita ca locul său să fie preluat de alţi jucători.

În ceea ce priveşte Rusia, preocupările sale rămân. Rusia are cea mai importantă dezvoltare militară şi ambiţie de putere pe această dimensiune. Poziţiile SUA în Estul Europei vor fi menţinute, ca şi cele de control ale Rusiei în Orientul Mijlociu. Pe de altă parte, dezvoltările tehnologice trebuie contracarate şi noile arme să aibă reacţia lor de descurajare credibilă.

Crimeea al doilea Kaliningrad: nevoia României de America pentru propria independenţă

Crimeea devenită un al doilea Kaliningrad, cu formula sa A2AD – Anti Area and Access Denial a devenit şi un punct major de proiecţie a forţei, în coasta României. Iar rachetele hipersonice – când vor fi cu adevărat funcţionale, dincolo de caracteristicile reale ale celor 4-5 baterii amplasate, majoritatea în partea sudică a flancului Estic al NATO, aici lângă noi – vor trebui contracarate. Iar singura descurajare este recursul la amplasarea rachetelor hipersonice pe care le produce deja America.

Bătălia pentru aceste capabilităţi a început deja. Polonia bate la uşile Statelor Unite pentru a obţine această favoare, cu preţul achiziţiilor de avioane F35 şi a capacităţilor de protecţie a rachetelor cu rază medie ce vor fi amplasate. Fireşte că Statele Unite nu vor transfera tehnologie, dar simpla amplasare a rachetelor e o miză prea mare pentru independenţa şi apărarea statelor flancului estic. Şi România trebuie să se înscrie în această cursă pentru apărarea independenţei noastre. În caz contrar, ajungem la negocierea de pe picior de inferioritate cu Rusia lui Putin.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite