Cum să devii operator socio-asistenţial în Italia

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Româncele, în căutarea unui statut mai bun în Italia, merg la şcoală şi se specializează. Nu puţine aleg să muncească cu oamenii. Şi asta pentru că se pare că au o calitate apreciată

Româncele, în căutarea unui statut mai bun în Italia, merg la şcoală şi se specializează. Nu puţine aleg să muncească cu oamenii. Şi asta pentru că se pare că au o calitate apreciată şi conştientizată şi de italieni. Româncele sunt atente, au multă răbdare şi sunt grijulii cu persoana care li se încredinţează.

Un astfel de caz e şi Oana Gavriliţă (32 ani) rezidentă în Camposanpiero (Padova). Oana s-a înscris la cursurile de "operator socio-asistenţial", la o şcoală din Italia. A avut nevoie de diploma de liceu din România şi de cartea de identitate italienească.

Şcoala costă 2.800 de euro şi fi plătită în rate. Cursurile pot fi făcute la zi sau la fără frecvenţă. La profilul "persoane cu handicap", se studiază: acordarea primului ajutor, pshilologie, farmacie, alimentaţia bolnavului, relaţia pacient-operator social. După aceste examene se face o perioadă de 500 de ore de practică. La final e susţinută o probă în care se vorbeşte despre unul din pacienţii din perioada de practică.

La absolvirea şcolii poţi să munceşti în spital, în sanatorii sau chiar acasă la pacient. Pacienta Oanei este o italiancă de 56 de ani lovită la creierul mic şi rămasă oarbă în urma unui accident. Asistenta îşi petrece zece ore pe zi alături de bolnavă.

Aceasta depinde în totalitate de Oana. Ea o îmbracă, o spală, îi administrează tratamentul injectabil. Printr-un tub pe care femeia îl are în burtă asistenta o hrăneşte cu proteinele, glucidele, lipidele de care are nevoie. Dacă merită sau nu acest efort ne povesteşte Oana: "Acum un serviciu sigurm şcoala e bună odată făcută. Apoi iau 1.400 de euro pe lună şi eu cred că e un salariu bun. Sigur că mă simt obosită fizic şi psihic, mai ales din cauza faptului că se tânguie înontinuu. Psihiatrii şi psihologul au încercat să dea un diagnostic dar nu au reuşit"

Relaţiile interumane, mai ales cu familia pacientului se dovedesc a fi un alt hop de trecut. "Familia ei nu mă ajută, eu singură stau cu bolnava în cele zece ore. Ei sunt foarte reci, iar eu nu le cer ajutorul. Îmi fac treaba singură." spune Oana şi completează: "Mă ajută mult faptul că mi-a plăcut întodeuna să stau aproape de un suflet bolnav".

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite