Viaţă grea: zilier la Roma

Mulţi imigranţi români îşi duc existenţa de la o zi la alta, în speranţa că, într-o zi, vor avea un loc de muncă stabil O categorie de muncitori români din Italia care nu intră în

Mulţi imigranţi români îşi duc existenţa de la o zi la alta, în speranţa că, într-o zi, vor avea un loc de muncă stabil

O categorie de muncitori români din Italia care nu intră în statistici sunt "zilierii", cei care îşi caută în fiecare zi câte ceva de lucru, pe la poarta depozitelor de materiale de construcţii.

Ziua de muncă începe odată cu răsăritul soarelui la porţile depozitelor de materiale de construcţii din Roma. "Pe depozit" este locul unde muncitorul intră în contact direct cu patronii care achiziţionează materiale de construcţii.

Norocoşii sunt plătiţi cu 50 de euro pe zi, dar mulţi scad din preţ dacă până la prânz nu au găsit nimic de lucru. Trotuarele depozitelor sunt pline de români, moldoveni şi albanezi, care însă nu intră în contact unii cu ceilalţi pentru a evita conflictele.

"Nu lucrez pentru români"

Pe Ioan Bătâi (55 ani) din Botoşani l-am întâlnit la depozitul din spatele staţiei de metrou Monti Tiburtini. De 3 ani în Italia, el vine "pe depozit" de un an, după ce firma unde lucra a dat faliment.

"Eu nu le spun la italieni vârsta adevărată pentru că mă consideră bătrân, dar ştiu să fac de toate". Ioan are şase copii în România şi este îngrijorat că, în ultima lună, a lucrat doar 10 zile. Aşteptarea zilnică este punctul care îi leagă pe zilieri. Socializează şi îşi povestesc viaţa. Dar orice formă de prietenie se destramă atunci când un potenţial angajator opreşte maşina solicitând mâna de lucru.

Ioan povesteşte că i s-a întâmplat să muncească trei zile la o vilă, iar la finalul acestora proprietarul să-l alerge cu arma de vânătoare pentru a nu-i plăti munca. "La cine să te plângi? Carabinierii abia aşteaptă să ne găsească vinovaţi de orice. Neavând un contract de muncă, nu avem cum să demonstrăm că am fost păcăliţi". Dar nici cu patronii români nu-i uşor. Sunt primii care te înşală la bani şi te muncesc de trei ori mai mult", continuă Ioan.

În aceste condiţii, viaţa zilierilor nu este uşoară: barăci pe post de locuinţe, încălzite cu spirt, lumânări în loc de becuri şi teama de expulzare. Închirierea unei camere este un lux pe care nu şi-l pot permite, neavând siguranţa unui salariu.

La cantina săracilor

Aşteptarea durează până la ora prânzului, iar cei care nu au reuşit să "prindă o zi de lucru" merg la cantina Caritas, a asociaţiei filantropice a Bisericii Catolice. Cu cartela de masă reuşesc cel puţin să-şi potolească foamea. O dată pe săptămână, unii dintre ei pot să doarmă într-un pat oferit de Caritas, dar aceasta este o situaţie temporară. A doua zi, aşteptarea reîncepe, în acelaşi loc, la aceeaşi oră.