Povestea azilanţilor politici de la Coppa del Mondo 1990

În Peninsulă locuiesc numeroşi români care deţin certificate de participanţi la Revoluţia din decembrie 1989. Majoritatea revoluţionarilor care astăzi locuiesc în Italia au rămas aici în 1990, după ce au primit o excursie gratuită la CM de fotbal.

În 1990, revoluţionarii din 1989 au primit, din partea guvernului, o excursie gratuită la Campionatul Mondial de Fotbal din Peninsulă.

Din spectatori ai întrecerilor sportive aceştia s-au tranformat în solicitanţi de azil politic. Speranţa că în Italia vor avea parte de o viaţă mai bună s-a spulberat repede, după ce au aflat că în această ţară nu exista o lege specifică şi completă pentru azil politic.

„Nu aveam nimic la mine“

Prin urmare, mulţi dintre ei s-au trezit fără niciun ban în buzunar şi fără niciun ajutor într-o ţară străină. „Adevărul”  prezintă mărturii ale azilanţilor de la Coppa de Mondo din ‘90. Pentru mulţi dintre ei, prima mineriadă care tocmai avusese loc în România a reprezentat principalul motiv de a solicita azil politic în Italia.

„Nu eram de acord cu sistemul politic postrevoluţionar. Iar după mineriadele din iunie 1990, 270 de români din cei 1.000 care au venit la campionat au cerut azil politic.”, povesteşte Romulus Popescu (55 ani). Alţii au luat decizia pe loc, la îndemnul celorlalţi.

„Dacă aş fi ştiut că vom cere azil politic îmi puneam ceva bani în buzunar, mă pregăteam, dar nu am avut nimic la mine. Ni s-au dat tricouri şi eşarfe tricolore iar fiecare a primit câte 50 de dolari”, îşi aminteşte Stelian Ionescu (72 ani), pensionar. Socoteala de acasă nu s-a potrivit însă cu cea din Peninsulă. Autorităţile italiene au fost reticiente să acorde ajutor românilor.

“La Milano, după şase zile de stat pe trotuarul din faţa prefecturii, autorităţile au încercat să ne trimită înapoi la Roma, de unde venisem. Atunci am început să dansez sirtaki pe linia de tramvai şi am blocat traficul. Cei din prefectură ne-au văzut prin camerele de supraveghere şi au venit să discute cu noi. Aşa am obţinut casele sociale, noi, grupul de la Milano. Creându-se, astfel, un precedent, au făcut demersuri pentru case şi cei din restul regiunilor italiene”, adaugă Adrian Ciucă (55 ani).

„Stresul a devenit foarte mare“

„După aceste lungi perioade de intervenţii pe la instituţii stresul a devenit foarte mare. Au apărut conflicte şi între noi. Unii dintre noi voiau să primescă casele sociale primii”, adaugă Adrian Ciucă. A existat însă şi un aspect financiar luat în calcul atunci. O primă de instalare, echivalentul în lire a 90.000 dolari. Bani pe care nu i-au primit însă niciodată. În anul 1992, unui grup de 70 de români li s-au dat, în diferite regiuni ale Italiei, case sociale în care locuiesc şi în prezent.

Când au început mineriadele, presa din Italia a venit imediat să ne întrebe ce părere avem. Ziariştii ştiau despre noi. Am spus cu părere de rău că regimul de acolo era adevărata faţă a «democraţiei».

Gheorghe Atanasiu
revoluţionar

Unii ne-au acuzat că noi am rămas aici, în Occident, la o viaţă bună. Dar nu a fost aşa. Noi ne-am susţinut mereu ţara. Am strâns de aici semnături atât pentru intrarea României în UE, cât şi în NATO.

Romulus Popescu
revoluţionar