VIDEO Adevărul ascuns despre războiul din Siria: O sectă religioasă conduce după voia sa o ţară întreagă

Motivele cunoscute ale războiului civil din Siria ţin de atrocităţile regimului sirian comise asupra propriului popor. Însă, rădăcinile conflictului sunt mult mai adânci. Ele pornesc de la puternicele dispute religioase în urma cărora o sectă aparent islamică, persecutată de mai multe secole, a reuşit în câteva decenii să preia puterea asupra întregii Sirii.

De mai bine de 20 luni, regiunea denumită „Cornul Abundenţei" este măcinată de un război civil iscat din cauza nedreptăţilor regimului condus de preşedintele Bashar al-Assad. Însă, dincolo de abuzurile Guvernului şi ale Armatei comise asupra poporului, originile războiului sunt, mai degrabă, religioase şi etnice decât strict politice.

Din martie 2011, populaţia siriană protestează zilnic împotriva regimului Al-Assad, a atrocităţilor comise de Armată şi a lipsei de libertate de exprimare la care a fost supusă de câteva decenii încoace.

Potrivit declaraţiilor lui Hassan Alhadad, directorul Centrului Cultural sirian „Al Hekma" din Bucureşti, guvernanţii sirieni refuză în continuare să renunţe la putere, iar „cetăţenii preferă moară împuşcaţi pe străzile oraşelor decât să trăiască sub conducerea familiei Al-Assad", care manipulează toate sectoarele de activitate ale ţării.

„Cruciada" alawită

Însă originea conflictului depăşeşte privarea de libertate de exprimare, sărăcia şi abuzurile comise forţele de securitate ale regimului. Rădăcinile se află, de fapt, în împărţirea etnică şi religioasă a poporului.

Potrivit explicaţiilor lui Ghayas Masalati, fostul preşedinte al Ligii Arabilor Sirieni din România, războiul civil din Siria este, mai degrabă, o „cruciadă" a grupării alawite care ţine cu dinţii de putere în faţa majorităţii sunite a statului arab.

Declaraţiile lui sunt susţinute şi de profesorul doctor în politică internaţională Vali Nasr, din cadrul Şcolii de Drept şi de Diplomaţie Fletcher a Universităţii Tufts din Statele Unite ale Americii. În lucrarea sa intitulată „Renaşterea Shia" („The Shia Revival"), profesorul Nasr descrie valul de proteste din Orientul Mijlociu, denumit Primăvara Arabă, nu drept lupta libertăţii împotriva opresiunii, ci mai degrabă aceeaşi luptă veche de secole între cele două jumătăţi ale Islamului: suniţii şi şiiţi.

În Siria, sub „tutela" şiiţilor au intrat şi alawiţii, un grup etnic religios minoritar care, în mai puţin de cinci decenii, a reuşit să preia toată puterea de decizie şi de acţiune din Siria, potrivit studiilor publicate de Middle East Policy Council şi analizelor efectuate de specialiştii de la Oxford Analytica - Global Analysis and Advisory.

Musulmani cu vorba, creştini prin obiceiuri

Doctrina religioasă alawită datează încă din secolul al IX-lea. Deşi alawiţii se consideră musulmani, numeroase consemnări istorice îi descriu ca orice altceva în afară de adepţi ai Islamului. Printre marile diferenţe dintre musulmani şi alawiţi se numără şi declaraţia de credinţă.

În timp ce musulmanii rostesc „Nu există alt Dumnezeu în afară de Allah, iar Mahomed este profetul lui", alawiţii îşi proclamă credinţa referindu-se la Ali, ginerele profetului. Termenul „alawit" înseamnă, de fapt, „adeptul lui Ali". Potrivit istoricului medieval Ismail ibn Kathir (1372), „ei trebuie să fie consideraţi non-musulmani".

Pe de altă parte, grupul minoritar alawit practică obiceiuri religioase asemănătoare celor din creştinism. Ei mănâncă pâine şi beau vin, ca simboluri ale întruchipării dumnezeieşti, sărbătoresc Crăciunul, Anul Nou, Paştele, dar şi mai multe zile onomastice, precum cele aferente Sfântului Gheorghe şi Sfântului Ion. Totodată, de-a lungul istoriei, s-au dovedit a fi mai prietenoşi cu creştinii decât cu musulmanii, deşi susţin că sunt tot adepţi ai Islamului.

Vechiul Levant sau nord-vestul Siriei de astăzi, teritoriu al Orientului Mijlociu dominat de alawiţi

Doar bărbaţii sunt demni de misterele alawismului

Una dintre trăsăturile specifice alawiţilor este tăinuirea particularităţilor religiei, atât în faţa străinilor, cât şi a unora dintre reprezentanţii sectei. Doar urmaşii masculi născuţi din ambii părinţi alawiţi află toate tainele doctrinei, procesul de iniţiere având loc abia la vârsta de 16-20 de ani şi doar dacă tânărul în cauză şi-a dovedit loialitatea. Totodată, dezvăluirea tainelor se face treptat, procesul întinzându-se pe o perioadă foarte îndelungată de timp. Femeile nu acced niciodată la misterele religiei, fiind considerate mult prea „impure". Americanul Daniel Pipes, specialist în politica internaţională şi structura societăţilor Orientului Mijlociu, scrie că femeile sunt tratate „abominabil", ele fiind însărcinate cu efectuarea celor mai grele munci.

„Femeile nu pătrund niciodată în misterele alawismului, fiind excluse de la ritualurile religioase din cauza impurităţii lor. Se consideră că femeile nu au suflet", precizează Pipes. Pentru a compensa această „lipsă de respect", bărbaţii alawiţi permit femeilor să iasă în public fără să poarte vălul islamic şi au mai multă libertate de mişcare decât cele musulmane.

Lipsa impunerii purtării vălului şi consumul vinului sunt printre obiceiurile alawite blamate de societatea musulmană. Totodată, faptul că nu au locaşuri de cult pentru rugăciune intensifică disputa religioasă cu islamicii care îşi manifesta credinţa în moschei.

Islamici la nevoie

Totuşi, alawiţii şi-au dorit să fie asimilaţi musulmanilor, potrivit exploratorului şi istoricului medieval Ibn Battuta, care atrage atenţia că acest cult adoptă „taqiya" - practică de disimulare religioasă. Cu alte cuvinte, de-a lungul istoriei, „alawiţii s-au declarat adepţi ai Islamului atunci când aveau nevoie".

„Sunt ciudaţi, au un caracter straniu. De aici provine principiul lor de a nu adera la nicio religie în parte dar, precum cameleonii, preiau credinţa persoanei cu care discută, oricare ar fi ea. Nimeni nu a putut descoperi ce forme şi ce standarde guvernează conştiinţa alawită. Un lucru este, însă, cert: fac un vin excelent şi sunt mari băutori", a scris un călător britanic în 1697, citat de analistul Daniel Pipes.

Secretomania şi practica „taqiya" au accentuat resentimentul suniţilor şi al şiiţilor, principalele două ramuri ale Islamului. O fatwa (decret al Islamului, n.r.) emisă în Evul Mediu de un sunit cu rang religios înalt stipula că musulmanii au dreptul să curme vieţile alawiţilor şi să le ia proprietăţile. Astfel, aproximativ 20.000 de alawiţi au fost masacraţi în 1317 şi aproximativ 10.000, în 1516.

Asupriţi de suniţi

Prigoniţi timp îndelungat, alawiţii s-au retras în munţii de pe teritoriul de astăzi al Siriei, izolându-se de restul musulmanilor. Ei veneau spre dealuri şi spre câmpii pentru a prăda casele suniţilor şi ale şiiţilor, doar atunci când rămâneau fără hrană. Astfel a decurs existenţa lor până la Primul Război Mondial, când au început să părăsească munţii pentru a munci ca sclavi pentru musulmani. Odată cu iscarea războiului în 1914, tinerii alawiţi s-au înrolat în armată, în timp ce fetele erau chiar cumpărate şi păstrate ca amante de suniţii şi şiiţii înstăriţi.

Alawiţii „şi-au luat revanşa"

Ascensiunea alawită a început după 1920, sub mandatul Franţei pentru Siria după împărţirea Imperiului Otoman între francezi şi britanici, la finele Primului Război Mondial, potrivit eseului intitulat „Rădăcinile rivalităţii alawito-sunite din Siria", publicat de Middle East Policy Council.

Pentru controlarea teritoriului şi a populaţiei siriene, francezii au pus în aplicare proverbul latin „Dezbină şi stăpâneşte" („Divide et impera"). Acţiunile lor au vizat, mai degrabă, o dezbinare religioasă şi etnică decât una strict teritorială, fapt ce a dus la subminarea naţionalismului arab şi aşa destul de fragil.

Dezavantajele echilibrării balanţei etnice

În timpul controlului său asupra Siriei, Franţa a recurs la o politică de susţinere a minorităţilor, prin care au susţinut grupurile de alawiţi, druzi şi şiiţi, defavorizând intenţionat comunitatea sunită care era majoritară pe teritoriul sirian şi care încerca să menţină spiritul naţionalist în rândul musulmanilor. În timp ce alawiţii au primit o regiune autonomă în regiunea Latakia, predominant populată de această sectă, druzi au beneficiat de un teritoriu autonom la sud de Damasc. Ulterior, ambele au fost reîncorporate în statul sirian, fapt ce a nemulţumit sever partea alawită care a condus o serie de proteste şi de acte de violenţă pentru a destabiliza şi mai mult majoritatea sunită.

Francezii au echilibrat balanţa etnică din cadrul structurilor statale, permitând minorităţilor să ocupe funcţii importante în autorităţile şi instituţiile Siriei. Alawiţii au beneficiat de cele mai multe posturi din Armată.

Prin politica de integrare a minorităţilor, administraţia franceză a subminat voluntar unitatea musulmanilor şi a agravat tensiunile deja existente între suniţi şi alawiţi, potrivit Middle East Policy Council.

În ciuda tuturor represiunilor, cei care au preluat guvernarea după retragerea francezilor în '46 au fost tot mai-marii suniţi. Din acel moment, alawiţii s-au canalizat asupra ascensiunii politice prin intermediul partidului Baath. Suniţii aflaţi la guvernare au considerat că ocuparea unor funcţii înalte în stat va asigura menţinerea lor la putere şi au neglijat păturile de mai jos ale structurilor statale. Astfel, toate instituţiile, dar mai ales Armata, au fost „invadate" de sirieni alawiţi care au crescut treptat în grad.

În perioada 1963-1970 a avut loc consolidarea poziţiilor ocupate de alawiţi în Siria, dar şi desfăşurarea a trei lovituri de stat, ultima culminând cu preluarea puterii de Hafez al-Assad, tatăl actualului preşedinte al Siriei, Bashar al-Assad. Din anii '70, Siria este condusă de familia alawită Al-Assad. Practic, în anul 2000, Bashar a primit ţara drept moştenire după moartea tatălui său, Hafez.

Puterea reală a alawiţilor în stat

În cei peste 40 de ani de dominaţie alawită, Siria a fost condusă de familia Al-Assad, care a împânzit toate structurile statului, clădindu-şi totodată o armată foarte puternică şi numeroasă.

„Dacă un locotenent alawit se întâlneşte cu un colonel sunit, în mod clar superior în grad, cel din urmă îi va da ascultare celui dintâi, atât de puternică este secta alawită, în prezent, în Siria", atrage atenţia Ghayas Masalati, fostul preşedinte al Ligii Arabilor Sirieni din România.

Analiza pur statistică a configuraţiei religioase şi etnice face greu de crezut ascensiunea alawiţilor la putere, cu atât mai mult cu cât ei reprezintă doar 10-12% din populaţia Siriei, în timp ce majoritari sunt în continuare suniţii, restul aparţinând minorităţilor creştine, druze, kurde şi ismailite.

Cifrele precise privind majoritatea sunită sunt dificil de stabilit. Atât specialistul în politica internaţională a Orientului Mijlociu, Daniel Pipes, cât şi directorul Centrului Cultural Al Hekma, Hassan Alhadad, susţin că suniţii reprezintă circa 80% din populaţia siriană, în timp ce Oxford Analytica - Global Analysis and Advisory indică 53%.

Victoria celor puţini

Indiferent de cifre, un lucru este cert: deşi suniţii reprezintă majoritatea, comunitatea alawită este cea care conduce întreaga Sirie, atât pe plan politic prin chipul preşedintelui Bashar Al-Assad, cât şi din perspectivă economică prin omul de afaceri Rami Makhluf, vărul de mamă al şefului de stat.

„Modul în care alawiţii au ajuns la putere dezvăluie multe despre cultura politică a Siriei, indicând legături complexe între Armată, partidele politice şi comunităţile etnice şi religioase. Partidul Baath, Armata şi alawiţii au crescut împreună; dar care dintre acestea trei a fost cea mai importantă? S-a nimerit, pur şi simplu, ca noii lideri Baath să fie soldaţi alawiţi sau s-a întâmplat ca soldaţii să fie alawiţi şi membri Baath? De fapt, a treia formulare este cea reală: alawiţii au devenit membri Baath şi soldaţi", concluzionează specialistul în politica internaţională a Orientului Mijlociu, Daniel Pipes.