Faţa de masă pătată

Încetinirea dezvoltării din ţările puternice ale Uniunii Europene restrânge disponibilităţile de a împărţi prăjitura cu nou-veniţii. Politicienii nu fac decât să potenţeze şi să dea

Încetinirea dezvoltării din ţările puternice ale Uniunii Europene restrânge disponibilităţile de a împărţi prăjitura cu nou-veniţii. Politicienii nu fac decât să potenţeze şi să dea glas neliniştilor populare
de Magdalena Boiangiu

Serbarea s-a terminat: farfuriile, paharele au fost strânse, tăvile cu resturi de mâncare au dispărut, au rămas flămânzii care nu înţeleg de ce înaintaşii lor au mâncat pe săturate, iar ei sunt împinşi spre uşă ca nişte oaspeţi nepoftiţi.

Împotriva imigranţilor din Europa fostă comunistă, din Asia, din Africa veniţi ilegal sau cu acte dubioase se iau măsuri dure, sunt toţi consideraţi nişte delincvenţi potenţiali şi trataţi ca atare, regulile stabilite în ţările bogate ale Europei, în Statele Unite, în Australia şi Noua Zeelandă, prin care existenţa lor ar putea deveni legală sunt din ce mai draconice.

Ceea ce România percepe acum ca un scandal în relaţiile cu autorităţile italiene nu este decât expresia unor tensiuni, nerezolvate la timp, consecinţele unei situaţii lăsate să evolueze sau să putrezească.

Ca întotdeauna în problemele serioase, cauzele sunt economice: încetinirea dezvoltării din ţările puternice ale Uniu-nii Europene - Germania, Franţa, prudenţa Marii Britanii - restrâng disponibilităţile de a împărţi prăjitura cu nou-veniţii şi politicienii nu fac decât să potenţeze şi să dea glas neliniştilor populare. Imigraţia a fost unul din motoarele creşterii în anii ă70, ă80: sunt anii când comunităţile emigranţilor turci au devenit semnificative în Germania pe atunci occidentală, când cetăţenii din Commonwealth au asigurat cu forţa de muncă necesară expansiunea economică a Marii Britanii. În Franţa, emigraţia masivă din ţările Magrebului, dar şi din Portugalia sau Africa neagră a fost acceptată şi integrată la limita minimei dispo-nibilităţi pentru a face faţă nece-sităţilor economiei în expansiune.

Stagnarea din Germania sau Franţa, saltul tehnologic postin-dustrial au marginalizat această mână de lucru fără înalte calificări. Evenimentele dramatice din urmă cu doi ani din împrejurimile Parisului nu au fost atât expresia unui şoc între civilizaţii, cât revolta bezmetică întreţinută de largi categorii de tineri (emigranţi la a doua sau a treia generaţie), neadaptaţi la realităţile ţării ai căror cetăţeni au devenit părinţii lor.

Atacurile teroriste din septembrie 2001 şi tensiunea creată de ele în mai toate ţările europene au pus în termeni noi problema adaptării comunităţilor cu alte religii sau cu alte moduri de viaţă. La originea acestor respingeri se poate detecta neputinţa economică a ţărilor dezvoltate de a integra un număr mare de străini, de a-i include în piaţa muncii şi de a le oferi drepturile (şcoală, asistenţă socială şi medicală) implicate de această poziţie.

Realitatea saturaţiei capătă expresie politică: în toate ţările europene, partidele de extremă dreaptă câştigă teren când propun măsuri ferme împotriva imigraţiei, în replică partidele "onorabile" rătăcesc şi ele pe terenurile accidentate ale discursului xenofob şi ale învinovăţirii globale a străinilor pentru nivelul ridicat al delincvenţei: se realizează astfel un consens cu totul inedit între resentimentele populare, demagogia politică şi durele realităţi economice.

În acest context, chiar în ţările cu o democraţie în afara oricărui dubiu se propun şi se adoptă legi la marginea respectării drepturilor omului. Două exemple recente: în Franţa, o lege nouă impune un test ADN celor care cer reunificarea familiei, decretul italian permite, de fapt, expulzare din ţară pentru delictul de "mutră".

Prezenţa străinilor a devenit o problemă explozivă în planul vieţii cotidiene, dar şi în cel al opţiunilor politice, cele două segmente se potenţează reciproc creând o dinamică europeană - dar nu numai - inedită. Birocraţia europeană discută ininteligibil pentru electorat despre ponderea voturilor, în timp ce popoarele Uniu-nii trăiesc o renaştere agresivă a sentimentului identitar tradusă prin respingerea străinului, amalgamând imaginea delincventului cu cea a specialistului cu o înaltă calificare ameninţând să ocupe un loc de muncă dorit de un cetăţean majoritar. Nu se ştie care e mai periculos.

Pe urmele cazului Mailat se tot spune - corect - că problema rromilor e una europeană. Problema nu e cea a introducerii distincţiei dintre rromi şi români. Ei toţi sunt la fel de străini pentru italianca pătimaşă strigând în microfon că "Italia e a italienilor".

Problema europeană e determinată de viteza acţiunilor discriminatorii ale unor poliţişti care fac exces de zel, ale unor politicieni îngrijoraţi de locul lor în parlament. Ei stimulează xenofobia, mai persistentă decât discursul iluminist al drepturilor omului. Ceea ce se întâmplă acum e semnul încheierii unui ciclu istoric.

După cel de-al Doilea Război Mondial, naţionalismul xenofob însoţit de măsuri discriminatorii era considerat un prolog la ascensiunea nazismului. În pofida opiniei comune, istoria nu se repetă. Nu nazismul ameninţă Europa, ci o repliere autistă, susţinută de voturi în Elveţia şi Austria, în Italia şi în Olanda, în Germania şi în Franţa. Proiectul european este periclitat nu de întârzierea adoptării actelor constitutive, ci de afirmarea diferenţelor economice, politice, de mentalităţi devenite covârşitoare.

Pe masa Europei au rămas feţele de masă murdare.

O slabă licărire de speranţă dinspre SUA
de Christian Malard

George W. Bush a hotărât să organizeze, luna aceasta, o conferinţă de pace pe tema Orientului Mijlociu. Poate a înţeles, în sfârşit, deşi cu o întârziere cauzată de legăturile consilierilor săi cu anumite grupuri de lobby petroliere, că nu Irakul este problema principală a Orientului Mijlociu, ci mai degrabă războiul dintre israelieni şi palestinieni, mama tuturor conflictelor de 59 de ani încoace. "Răţoiul Schiop" încearcă să-şi şteargă imaginea proastă şi să rămână în istorie pentru crearea condiţiilor necesare formării unui stat palestinian în 2008.

Toate ingredientele necesare unui succes sunt departe de a fi reunite: eşecul său în Irak este iminent, primul-ministru israelian, Ehud Olmert, este într-o poziţie slabă, palestinienii sunt divizaţi şi în pragul războiului civil între partizanii grupărilor Fatah şi Hamas. În plus, Iranul toarnă gaz pe foc într-un Irak sub dominaţie şiită, în Liban - prin interpusul Hezbollah, în Gaza - prin intermediul Hamas.

O asemenea situaţie dă bătăi de cap principalelor state sunnite din regiune: Arabia Saudită, Egiptul şi Iordania. În acest context, americanii fac tot posibilul pentru a-i aduce la aceeaşi masă pe saudiţi şi israelieni. Acesta este scopul lor numărul 1. Pentru a încerca să-i îmbuneze pe saudiţi, SUA le propune un ajutor militar, evaluat la zeci de miliarde de dolari. Astfel, mesajul indirect trimis iranienilor şi aliaţilor lor sirieni este clar: "Suntem forţa numărul 1 în Orientul Mijlociu şi vom rămâne cei mai puternici în regiune, fiind alături de prietenii noştri saudiţi, egipteni şi iordanieni".

Diferit de Bill Clinton, care în iulie 2000 a încercat să intermedieze un compromis între Yasser Arafat şi prim-ministrul israelian de atunci, Ehud Barak, G.W. Bush încearcă să se folosească de frica pe care o provoacă Iranul şefilor de state sunnite din Orientul Mijlociu şi să-i impulsioneze să sprijine Fatahul lui Mahmud Abbas pentru ca acesta să devină mai puternic decât Hamas. Acesta din urmă este susţinut de Iran, care încearcă să zădărnicească orice acord israelo-palestinian.

În timpul unui dejun la care am fost invitat recent de către unul din şefii de stat realişti şi vizionari din regiune, i-am dat dreptate acestuia când a spus că "s-a săturat de atitudinea acestor preşedinţi americani care aşteaptă sfârşitul celui de-al doilea mandat pentru a anunţa că vor încerca să soluţioneze conflictul israelo-palestinian. Are, de asemenea, dreptate atunci când afirmă că "în cazul în care conferinţa de la Washington se rezumă la o poză şi strângeri de mâini, ea nu are niciun sens".

Fără îndoială, conferinţa aşa-zisă de pace în Orientul Mijlociu propusă de Bush reprezintă o ultimă şansă. La începutul anului 2008, America va fi acaparată de alegerile primare, care vor conduce la alegerile prezidenţiale din noiembrie 2008. Situaţia este prea gravă şi explozivă azi pentru ca Orientul Mijlociu să-şi permită să aştepte instalarea oficială a viitorului preşedinte american la Casa Albă în 20 ianuarie 2009.

Îngrijorarea a devenit astfel sentimentul cel mai bine împărtăşit. Măturile diplomatice şi concertarea se accelerează în culise. Anturajul preşedintelui francez, Nicolas Sarkozy, foarte apropiat de poziţiile exprimate de preşedintele egiptean Moubarak, de regele Abdallah II al Iordaniei şi de regele Abdallah al Arabiei Saudite, estimează "că vor exista dificultăţi enorme în viitor şi o licărire slabă de speranţă".

Francezi, saudiţi, egipteni şi iordanieni, toţi sunt de acord cu faptul că "a bombarda Iranul înseamnă să deschizi cutia Pandorei", dar în acelaşi timp ei arată că "status-quo-ul nu poate fi acceptat". Toţi declară off the record că sirienii trebuie "făcuţi să înţeleagă că ei vor să-i ajute să iasă din izolare, să li se redea încrederea şi să iasă din era războiului rece".

Fără îndoială, au dreptate. Franţa, "îngrijorată de riscul de a vedea un stat Liban împărţit în două bucăţi care refuză să dialogheze - conform declaraţiilor off the record ale unui înalt reprezentant al guvernului francez -, vrea să continue dialogul cu toate comunităţile libaneze". Potrivit informaţiilor noastre, guvernul francez, dornic să redeschidă dialogul cu Siria, este pregătit să-l trimită în primă fază la Damasc pe ministrul afacerilor externe, Bernard Kouchner, urmând ca, mai târziu, Jean-David Levitte, eminenţa cenuşie a preşedintelui în materie de politică externă, să se deplaseze la faţa locului pentru a încerca să-i aducă pe sirieni în cercul occidental şi pentru a-i stimula să se disocieze de regimul iranian. Vast şi delicat program.

Prin urmare, există un risc real de conflict dacă nu va fi găsită o soluţie la Conferinţa de pace din SUA pe tema Orientului Mijlociu. Un eşec ar reprezenta o nouă muniţie pentru alimentarea maşinii de propagandă iraniană. O reuşită ar însemna asigurarea prezenţei saudiţilor alături de israelieni cu acordul Siriei şi repunerea pe tapet a singurului plan capabil să ofere pacea Orientului Mijlociu: planul de pace arabă de inspiraţie saudită care datează din martie 2002 şi stipulează retragerea israeliană din toate teritoriile ocupate la frontierele de la 1967 şi împărţirea Ierusalimului.

Astfel, administraţia americană care a contribuit adesea la disperarea palestinienilor, din care s-au hrănit până acum Iranul, Hamasul şi Jihadul Islamic, le va reda acestora o speranţă reală pentru viitor. Pentru aceasta este nevoie de curaj politic.

Numai curajul politic israelian, american şi occidental va evita răul cel mai mare în această regiune, care poate să devină un refugiu de pace pentru ca inteligenţa şi raţiunea să prevaleze la cel mai înalt nivel de stat asupra intereselor private ale unei minorităţi care nu are nimic de-a face cu bunăstarea legitimă a popoarelor.

Un pariu şi o viziune
de Ovidiu Nahoi

Incepând de astăzi, în fiecare luni, "Adevărul Internaţional" vă propune două pagini de comentarii pe teme globale. Veţi avea ocazia să vă întâlniţi cu un membru al Consiliului Editorial al revistei "Foreign Policy România" - publicaţie editată de Adevărul Holding, al cărei prim număr va apărea luni, 10 decembrie, - şi cu un comentator invitat din străinătate.

O bună ocazie pentru a înţelege mai bine felul în care ceea ce se întâmplă în diferite părţi ale lumii influenţează realităţile de aici. Sau, eventual, modul în care evoluţiile din România ajung să aibă relevanţă măcar la nivel regional, dacă nu global.

Continuăm astfel pariul început odată cu lansarea caietului "Adevărul Internaţional", cea mai amplă secţiune din presa noastră scrisă consacrată politicii globale. Un pariu, recunoaştem, riscant, într-o ţară în care agenda dezbaterilor publice este dominată încă de teme domestice şi, în cea mai mare parte, minore.

La scară globală, România continuă să fie un jucător mic, cu toate că, într-o lume bazată din ce în ce mai mult pe cunoaştere, calitatea "brandului" devine mai importantă decât mărimea. Din păcate, anul 2007, în care România a aderat la Uniunea Europeană, nu a transformat România într-un actor mai important la nivel mondial - şi aceasta, în pofida faptului că acum facem parte din două entităţi de talie globală, NATO şi UE.

"Greutatea specifică" românească în interiorul acestor entităţi este una cât se poate de redusă. Contribuţia românească la remodelarea acestor entităţi în conformitate cu noile provocări de la nivel global - redefinirea rolului NATO, relaţia UE-Rusia sau coagularea unei politici externe europene, de exemplu - este aproape nulă.

Aceste realităţi ne îndeamnă să deschidem mai multe dosare de dezbatere. Cum ar fi: analizele impactului diferitelor politici internaţionale asupra României; politica internaţională a Uniunii Europene în relaţie cu Statele Unite, America Latină, Rusia, Asia şi aşa mai departe; evoluţiile care includ România printre cele 30-40 de economii emergente ale momentului; situaţia din vecinătatea UE - Turcia, Caucaz, Balcanii de Vest, zona Mării Negre, Rusia, Ucraina, Belarus sau Moldova. {i încă multe altele. Pentru că nimic din ceea ce se întâmplă azi în fiece colţ al lumii nu rămâne fără reverberaţie şi la noi. Important este să înţelegem consecinţele şi să le facem să lucreze în favoarea noastră.