România- SUA, de la căderea comunismului la NATO

Foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu vorbesc despre evoluţia relaţiilor cu Washingtonul. Ce au urmărit în această relaţie, ce au obţinut şi ce nu au reuşit. Întâmplarea a făcut ca ciclurile electorale din România şi din SUA să se suprapună. Trei preşedinţi americani şi trei români au gestionat până acum dialogul celor două ţări.

Alegerile din 4 noiembrie vor aduce un nou preşedinte american la Casa Albă. Faţă de neîncrederea şi răceala cu care era privită ţara noastră  de la Washington în 1990, România se regăseşte acum, la această schimbare de mandat la Casa Albă, drept un partener al SUA, inclusiv pe teatrele de operaţiuni din Irak şi din Afganistan.

Cum a fost parcurs acest drum răspund foştii preşedinţi Ion Iliescu şi Emil Constantinescu la următoarele întrebări:

1 Care au fost primele trei obiective pe care vi le-aţi propus în relaţia cu SUA la preluarea mandatelor dumneavoastră?

2 Care au fost cele mai importante obstacole de care v-aţi lovit în încercarea de a le îndeplini?

3 Ce obiective aţi reuşit să atingeţi dintre cele pe care le-aţi considerat importante pentru relaţiile româno-americane şi pentru România?

4 Ce nu aţi reuşit să înfăptuiţi din ceea ce v-aţi propus?

5 Care a fost influenţa Americii asupra deciziilor pe care le-aţi luat pe plan intern?

6 Cum vedeţi relaţia cu SUA după alegerile americane?

Ion Iliescu : „Trebuie să rămânem un partener stabil al Washingtonului”

1 Relaţiile României cu Statele Unite ale Americii au cunoscut în întreaga perioadă a ultimei jumătăţi a secolului 20 de suişuri şi coborâşuri, şi au fost puternic marcate de constrângerile şi nevoile Războiului Rece. După deschiderea din anii 60-70 a urmat îngheţul din anii Reagan şi Bush, care s-a prelungit şi în primii doi-trei ani de după Revoluţie. Pentru a înţelege specificul lor, de aici, de la această moştenire trebuie să plecăm în analiza lor.

În plus, conţinutul acestor relaţii reflectă foarte bine schimbările din România, dar şi din Europa Centrală şi de Est, din lume, în general, deplasarea centrilor de interes geo-politic etc. Acum, răspunzând întrebărilor dumneavoastră, disting între cele două perioade, 1990-1996 şi 2000 2004.  În perioada 1990-1996 am avut trei  mari obiective.

 Normalizarea relaţiilor şi câştigarea încrederii Administraţiei că reformele democratice sunt autentice şi, în general, că politica internă şi externă se bazează pe valorile statelor democratice. Încurajarea implicării comunităţii de afaceri din SUA în economia românească şi folosirea în avantajul României a clauzei naţiunii celei mai favorizate, cu greu redobândite. Asigurarea sprijinului SUA în instituţiile financiare internaţionale, în special BIRD şi FMI. În perioada 2000-2004 am urmărit asigurarea sprijinului SUA pentru admiterea în NATO.

2 M-am lovit de idei preconcepute în Administraţie şi Congres despre ce se întâmplă în România. Era vorba despre o remanenţă a Războiului Rece, de inadecvarea instrumentelor analizei politice la noile realităţi din Est, dar şi de crizele din Balcani, de destrămarea URSS. Lobby-ul susţinut al unor membri ai opoziţiei şi al unor ONG-uri româneşti pe lângă Administraţie şi Congres, menit să descurajeze orice act sau gest politic care ar fi putut fi interpretat în opinia publică drept un sprijin pentru „regimul Iliescu”.

 Monopolizarea informaţiei despre evoluţiile din România a fost un obstacol în calea normalizării relaţiilor româno-americane, şi, în ultimă instanţă, nici nu a servit intereselor opoziţiei de atunci, care a avut şi ea de gestionat relaţii dificile cu Washingtonul.

3 Relaţiile au progresat în plan politic şi economic. S-au reuşit primele contacte politice la nivel înalt. Sprijinul SUA pentru admiterea în NATO a devenit ferm în timpul celui de-al doilea mandat.

4 Eliminarea în totalitate a ideilor preconcepute din Administraţie şi mai ales din Congres cu privire la evoluţiile din România. Realizarea unei relaţii deschise şi eficiente cu diaspora română din SUA şi asigurarea sprijinului ei pe lângă factorii de decizie politică din SUA.

5 Ne preocupa percepţia SUA, ca şi a celorlalte state democratice europene de altfel, privind reformele politice şi economice. Fără a fi vorba de o influenţă propriu-zisă, era o preocupare de a ne asigura că aceste reforme erau corect înţelese şi evaluate. Deciziile pe care le-am luat în plan intern au pornit, însă, exclusiv de la percepţia noastră privind interesele societăţii româneşti.

Trebuie să recunosc că expertiza americană ne-a servit în numeroase domenii, mai ales în ceea ce priveşte reformele necesare în armată şi în serviciile secrete, pentru a le face compatibile cu cerinţele NATO şi cu noile ameninţări la adresa securităţii.

6 Relaţia cu SUA va continua să fie pentru România o relaţie privilegiată, de importanţă strategică, indiferent de rezultatul alegerilor. Sigur că, indiferent cine va fi la Casa Albă, SUA au de dat răspunsuri la criza economică şi financiară globală, au de rezolvat problemele conflictelor din Irak şi din Afganistan, acesta din urmă având o evoluţie mult mai periculoasă decât cel din Irak, unde se întrevede o stabilizare şi o normalizare, au de dat răspunsuri la problemele reformelor necesare ONU, FMI, Băncii Mondiale, extinderii sau nu a NATO în anumite zone ale lumii şi mai ales arhitecturii de securitate necesare unei lumi care se îndreaptă spre multipolaritate. În toate aceste probleme, România va fi un partener previzibil şi stabil al Washingtonului.

Emil Constantinescu: „În 1997 nu se putea mai mult“

1 În momentul în care am fost ales preşedinte aveam avantajul de a cunoaşte sistemul american din interior. SUA puseseră la punct programul de extindere a NATO, de regândire a securităţii mondiale. Această linie de securitate trebuia să se bazeze pe câteva ţări. Trei erau cunoscute – Polonia, Turcia, Israel.

Din primele evaluări strategice, între aceste state trebuia să fie şi Ucraina, dar din cauza unor dificultăţi interne se căuta o altă ţară pentru a fi un pilon al SUA în această zonă. Al doilea obiectiv era politica în Balcani a Statelor Unite. După Tratatul de la Dayton, care eşuase, se construiseră planurile de intervenţie a NATO în zona Balcanilor pentru crearea unei stabilităţi. Eu am acţionat, în primul rând, pentru ca România să ocupe rolul de partener strategic al SUA în regiune.

Acest rol urma să devină principalul nostru argument nu numai pentru extinderea NATO, dar şi pentru integrarea în Uniunea Europeană. Până în acel moment, integrarea în UE trebuia să treacă prin aderarea la NATO. Acesta era conceptul.

2 Din păcate, aproape nimeni din presă, comentatori, analişti şi profesori nu au realizat atunci importanţa parteneriatului strategic cu SUA.

În ciuda avertismentelor mele, în care arătam că extinderea NATO a fost gândită cu patru ţări, aprobată de către Departamentul de Stat al SUA şi nu se putea modifica, acest lucru nu s-a înţeles. S-a creat în România o dezamăgire, iar vizita preşedintelui Clinton nu a fost apreciată.

România nu era calificată pentru NATO din niciun punct de vedere, al organizării Armatei, al structurilor interne. În aceste condiţii, parteneriatul strategic a fost şi rămâne baza relaţiilor noastre cu Statele Unite. Până şi preşedintele Băsescu a fost obligat să recunoască acest lucru.

3  Prima întâlnire pe care am avut-o a fost cu vicepreşedintele SUA, Al Gore. M-am angajat să transform România într-un model de realizare a relaţiilor dintre majoritate şi minoritate, o problemă-cheie în toată zona. În al doilea rând, relaţiile României cu vecinii, pentru crearea unei zone de stabilitate - relaţia cu Ungaria, am promis că voi introduce în guvern partidul minorităţii maghiare şi, pe de altă parte, relaţia cu Ucraina, după modelul tratatului încheiat între Polonia şi Ucraina.

4 Nu exista posibilitatea de a reuşi mai mult. Totul s-a concretizat după summitul NATO de la Madrid, când am semnat parteneriatul strategic cu SUA.

5 În general, toate reformele legislative, instituţionale, economice, sociale produse în România în perioada în care am fost eu preşedinte, toate au fost urmarea programului de guvernare pe care l-am prezentat. Nu au fost impuse din afară. Şi niciun act major, sau cât de minor, de politică internă nu a fost realizat în urma unei presiuni.

Am cerut ajutorul SUA pentru centrul de supraveghere şi control, construit la Baloteşti. A mai fost sprijinul puternic al SUA pentru România, care în acel moment era în faliment şi crah bancar. Rezervele de la Banca Naţională erau doar de 540 de milioane de dolari. SUA au acordat României un sprijin puternic în momentul în care am fost presaţi de către FMI să intrăm în încetare de plăţi. Sprijinul diplomatic al SUA ne-a ajutat să obţinem preşedinţia structurilor internaţionale disponibile.

6 România trebuie să aibă o politică fără contradicţie între noua ei calitate de membru al UE şi parteneriatul  strategic cu SUA. În puţine situaţii Statele Unite au avut nevoie de sprijinul României.

SUA se află într-o situaţie diferită. Pe de o parte, interesele sale strategice sunt legate de alte zone mai îndepărtate, cum ar fi Irak, Afganistan, zona Caucazului. Aici România poate deveni interesantă. Ar fi o greşeală ca România să slăbească importanţa relaţiei cu Statele Unite.