Implicarea României în soluţionarea conflictelor de la Marea Neagră

Tema conflictelor îngheţate de la Marea Neagră a fost una asupra căreia preşedintele Traian Băsescu a revenit cu predilecţie atunci când  a vorbit despre politica externă a României, referindu-se la Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia şi Nagorno-Karabah.

"În vara acestui an, cele mai mari temeri ale noastre cu privire la ameninţările la adresa securităţii regionale au fost confirmate. Conflictele îngheţate au redevenit punctul nevralgic al unei regiuni care se află în pragul unor evoluţii îmbucurătoare în ceea ce priveşte dezvoltarea democratică şi creşterea economică. Scutul democraţiei nu a fost suficient pentru a apăra unul dintre statele regiunii, Georgia, de secesiune", a afirmat preşedintele Traian Băsescu, în octombrie 2008, la scurt timp după conflictul din Caucaz.

Declaraţia a fost făcută de Băsescu la Constanţa, la o întâlnire de lucru cu tema "Securitate sporită în regiunea Mării Negre - oportunităţi, iniţiative şi instrumente", organizată de Fundaţia Konrad-Adenauer-Stiftung România.
Chiar dacă soluţionarea conflictelor nu este facilă, iar instituţiile internaţionale nu au reuşit nici ele să găsească rezolvări, România nu a trecut de stadiul declaraţiilor.

Băsescu a subliniat, la acel moment, că evoluţiile din Georgia demonstrează faptul că orice conflict îngheţat pot fi reactivat.
"Dezvoltările de la începutul lunii august au constituit faza acută în care s-a ajuns la folosirea forţei de către un stat impotriva altui stat. Aşa-numitele conflicte îngheţate au fost menţinute într-un regim de stagnare aparentă, fiind, în fapt, un mijloc de presiune permanent asupra statului pe al cărui teritoriu se află, fie că este vorba de Republica Moldova, de Georgia, de Armenia sau de Azerbaidjan. În Transnistria, Osetia de Sud, Abhazia sau Nagorno-Karabah au avut loc confruntări armate, urmate de acorduri de încetare a focului, după care, timp de 14-16 ani, nu au mai existat progrese importante in negocieri", a mai spus Băsescu.

Cu toate acestea, ministrul de externe, Cristian Diaconescu (foto), a preferat să susţină, în cadrul unei vizite pe care e efectuat-o la Chişinău şi Kiev în ianuarie, că, cel puţin în cazul divergenţelor din Transnistria, ţara noastră va fi reprezentată prin intermediul Uniunii Europene. 

Totuşi, implicarea în găsirea de rezolvări ar putea aduce beneficii României, care şi-ar putea creşte gradul de influenţă în regiune şi şi-ar putea valorifica poziţia ca membră a NATO.

Transnistria, risc crescut de reizbucnire a conflictului

Transnistria este privită ca o regiune a Republicii Moldova, deşi şi-a declarat independenţa în 1991, sub denumirea de Republica Moldovenească Nistreană, a cărei capitală este la Tiraspol. Pe teritoriul aflat la Est de Nistru trăiesc, conform unui recensământ realizat în 2004, 555.500 de oameni, dintre care moldovenii sunt 32%, ucrainenii, 29%, ruşii, 30%, iar bulgarii, găgăuzii, evreii, germanii, belaruşii şi polonezii reprezintă în total 8%.

Forţele separatiste transnistrene, în frunte cu preşedintele Igor Smirnov, se află sub influenţa politică a Rusiei, ce are încă trupe care continuă să staţioneze în acest teritoriu.
Regimul de la Tiraspol, considerat autoritar, a fost acuzat în repetate rânduri de tortură şi de nerespectarea drepturilor omului.

Cazul fondatorilor Mişcării de Eliberare Naţională, în frunte cu Ilie Ilaşcu, a înfierbântat spiritele în anii ‘90, după ce gruparea a fost arestată de separatişti, iar imaginile cu deţinuţii ţinuţi în cuşti au făcut înconjurul lumii.
În 1993, Ilaşcu a fost condamnat la moarte fără ca sentinţa să fie aplicată, iar în 2001 a fost eliberat ca urmare a presiunilor internaţionale. 

Analiştii prevăd însă că anul 2009 ar putea fi unul dificil pentru Transnistria, acesta putând fi unul dintre punctele în care conflictele vor reizbucni. O astfel, de analiză a fost publicată în cotidianul britanic “The Times”, la începutul anului, şi a susţinut că această zonă este un adevărat rai pentru activităţile de contrabandă şi pentru crima organizată.

De altfel, şi preşedintele Traian Băsescu s-a referit la posibilitatea izbucnirii unor noi conflicte în Transnistria încă din vara anului 2008, spunând că „elementele conflictuale sunt create şi acolo”.

Până în prezent, s-a încercat soluţionarea conflictului transnistrean printr-o formulă de negociere "5 plus 2", care cuprinde părţile implicate – Republica Moldova şi Transnistria, mediatorii – Rusia, Ucraina şi OSCE, observatorii – UE şi SUA.

În mai 2005, partea ucraineană condusă de Viktor Iuşcenko a propus un plan în şapte puncte, care stipulează rezolvarea conflictului transnistrian printr-o reglementare negociată şi alegeri libere, astfel încât Transnistria să rămână regiune autonomă a Moldovei.

În cadrul vizitei pe care a întreprins-o la Chinişinău, la sfârşitul lunii ianuarie, ministrul de externe, Cristian Diaconescu, a arătat că România nu are o poziţie separată faţă de UE privind negocierile şi a spus că susţine formatul “5+2”, chiar dacă poziţia sa iniţială a fost aceea că ţara noastră ar trebui să se implice mai mult în acest conflict.

"Din  punctul de vedere al României, în acest moment nu vrem o poziţie separată privind Transnistria, alta decât cea a Uniunii Europene. Această atitudine a părţii române este în acest moment subliniată de toţi partenerii care fac parte din formatul 5 plus 2", a declarat ministrul. "Orice soluţie găsită trebuie să respecte integritatea teritorială şi suveranitatea Republicii Moldova", a adăugat însă Diaconescu.

Abhazia şi Osetia de Sud - conflictul este încă recent

Cele două regiuni, Abhazia şi Osetia de Sud, sunt regiuni autonome în interiorul Georgiei. Abhazia se află între Mărea Neagră şi vestul Munţilor Caucaz. Conform recensământului din 2005, au fost numărate în Abhazia 215.972 de persoane, din care numai 21% sunt georgieni, 44%, abhazi, iar 11%, ruşi.

La rândul său, Osetia de Sud se află la graniţa cu Osetia de Nord. Regiunea din Munţii Caucaz are o suprafaţă de 3.900 de kilometri pătrăţi, locuiţi de 70.000 de oameni, majoritatea ruşi.

Cele două regiuni s-au autoproclamat independente în 1992, iar anul trecut preşedintele rus Dmitri Medvedev a anunţat că Rusia recunoaşte oficial independenţa acestora, după conflictul armat dintre ruşi şi georgieni din august 2008. Atunci, Georgia a lansat o ofensivă militară pentru a prelua controlul asupra regiunii sale separatiste Osetia de Sud.

 În replică, Rusia a trimis trupe şi tancuri, care au intrat pe teritoriul georgian. După conflictul de cinci zile, Moscova a recunoscut independenţa Abhaziei şi Osetiei de Sud, pe care ar dori să o unifice cu Osetia de Nord- regiune autonomă pe teritoriul rus.

Preşedintele american de atunci, George W. Bush, a afirmat că interesul pentru o aderare a Georgiei la NATO este mare, ceea ce ar transforma acest stat într-un spaţiu de importanţă strategică vitală. Bineînţeles, Rusia preferă susţină cele două regiuni separatiste în încercarea de a împiedica apariţia bazelor NATO la graniţele sale.

Până în prezent, România a participat doar la reconstrucţia Georgiei după atacul rusesc de anul trecut, însă conflictul rămâne încă activ.   

România s-a opus autonomiei provinciei Nagorno-Karabah

Provincia Autonomă Karabahul de Munte sau Nagorno-Karabah face parte oficial din Republica Azerbaidjan, are populaţie majoritar armeană şi este în prezent ocupată de forţe ale Armeniei.

Provincia Nagorno-Karabah ( foto) a fost înfiinţată de către liderii sovietici în 1923, iar conflictul armeano-azer a fost primul război etnic din spaţiul ex-URSS.

Reprezentanţii Republicii Sovietice Socialiste Armene au revendicat, în 1987, teritorii ce făceau parte din RSS Azerbaidjană, adică Provincia Autonomă Karabahul de Munte (PAKM). Majoritatea armeană din provincie a susţinut demersul, cu acordul Federaţiei Ruse.

În ceea ce priveşte negocierile de pace, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat mai multe rezoluţii prin care a cerut retragerea armatei armene din teritoriile ocupate, însă în conflict au intervenit şi OSCE şi statele europene.

Totuşi, în această regiune violenţele continuă între soldaţi azeri şi cei armeni încă din anii 90, cînd atentatele sângeroase au dus la uciderea a 35.000 de oameni, însă confruntări violente au avut loc şi la începutul anului 2008.

În decembrie 2006, autorităţile separatiste din enclavă au organizat un referendum pentru declararea autonomiei, solicitare cu care marea majoritate a populaţiei a fost de acord.

„În mod evident, rezultatele acestei acţiuni nu pot conferi legitimitate liderilor din Nagorno-Karabah şi acestei entităţi nerecunoscute la nivel internaţional”, s-a exprimat Ministerul de Externe Român la acea dată.

În septembrie 2008, preşedintele Traian Băsescu declara, la Bruxelles, că o discuţie globală pentru întreaga zonă a Caucazului ar putea avea loc în cadrul Consiliului de Securitate.

 „Sigur, este un deziderat al al nostru, o aspiraţie. Greu de crezut că acum acest lucru este posibil, dar avem obligaţia să avem conştiinţa împăcată că am propus o soluţie, pentru că nouă ni se pare că discutat pachetul întreg de conflicte îngheţate este mai uşor de negociat pentru că se poate pleca de la principii - este principul integrităţii teritoriale, al suveranităţii, al inviolabilităţii frontierelor, principiu internaţional recunoscut, principiu de drept în conformitate cu Carta ONU? Este. Atunci le discutăm pe toate. Dacă ele se discută separat - că de-asta s-a şi ajuns la această situaţie, s-a încercat să se explice întotdeauna că sunt diferite. Într-adevăr, au origini diferite aceste conflicte, motivaţii diferite, dar fondul rămâne acelaşi: afectează integritatea teritorială a statelor, suveranitatea statelor, independenţa statelor, le violează frontierele. Deci nu putem găsi un principiu sau o normă de drept internaţional mai sus de aceste criterii care au stat la baza păcii în Europa”, a spus şeful statului român.

Spre sfârşit de mandat, fostul ministru de externe al României, Lazăr Comănescu, a declarat şi el într-o vizită la Baku că Azerbaidjanul este partenerul strategic al României şi s-a pronunţat pentru încetarea conflictulul.