FP România : Criză globală, dureri locale

Cutremurele şi crizele financiare aduc la lumină informaţii de care altfel nu avem cunoştinţă. În primul caz, despre defectele geologice ale planetei noastre, iar în cel din urmă, în privinţa defectelor economice. Este trist că procesul de conştientizare are un cost uman enorm.    

Actuala situaţie dezvăluie că sistemul financiar global e construit pe piloni locali fragili. În timp ce banii circulă în jurul lumii cu viteza luminii, organismele publice însărcinate cu reglementarea fluxurilor monetare sunt blocate în interiorul frontierelor naţionale rigide.

Mai mult, cei care iau deciziile necesare pentru a face faţă crizei sunt politicienii, al căror principal interes este să fie realeşi. După cum ştim, politica este locală.

Această asimetrie explică, de exemplu, răspunsurile europene la criză. Ele pot fi încadrate în trei etape. Mai întâi, negarea de către liderii europeni a faptului că situaţia din SUA ar putea să-i afecteze şi pe europeni. A urmat o abordare de tipul “fiecare pentru el însuşi”, cu fiecare stat membru al UE încercând să-şi protejeze propriul sistem financiar. A treia fază a fost cea de conştientizare a faptului că divizarea va aduce cu sine prăbuşirea tuturor.

Mai mult, în această etapă liderii europeni au recunoscut că remediul crizei va fi foarte scump şi costurile trebuie împărţite.

Această nouă disponibilitate de a colabora pentru a produce un răspuns  coordonat a fost demonstrată foarte clar de scăderea ratei dobânzii operată de Banca Centrală Europeană, de Federal Reserve, de Banca Centrală Chineză şi de altele.

Nu este o coincidenţă că băncile centrale au fost cele mai rapide în coordonarea răspunsurilor lor la criză: ele sunt gândite să acţioneze prompt, fără prea multe interferenţe politice.

Situaţia este foarte diferită şi mult mai puţin confortabilă pentru şefii de stat şi pentru miniştrii de finanţe, care se ceartă acum pe nevoia de a cheltui mari sume de bani publici pentru a salva băncile, pentru a proteja depozitele şi pentru a preveni colapsul şi mai multor instituţii financiare. Şi pentru a opri panica ce se răspândeşte în rândul celor care economisesc şi a celor care investesc.

Sarcina lor cea mai dificilă este eliberarea fluxului de bani. Cum băncile habar n-au cât valorează bunurile lor sau cât de mari sunt datoriile celorlalte bănci şi instituţii pe care obişnuiau să le împrumute, ele stau închise etanş şi nu acordă credite nimănui. Şi dacă nimeni nu împrumută, economia se uscă.

Soluţia guvernului SUA a fost crearea unui fond mare de bani publici pentru a cumpăra creditele toxice ale băncilor americane în speranţa că, eliberându-le de aceste poveri, băncile vor fi capabile să-şi reia activităţile de creditare. Abordarea guvernului britanic a fost aceea de a injecta bani publici direct în băncile private, garantând împrumuturile inter-bancare şi pompând în acelaşi timp o mare cantitate de capital în sistemul financiar.

Strategia UE a fost să organizeze întâlniri pentru a decide cum să intervină, cât de mulţi bani să cheltuiască şi cum s-o facă într-o manieră coordonată. Încă o dată interesele naţionale frânează capacitatea continentului de a acţiona unitar. Mai mult, zona euro încă trebuie să integreze în totalitate domeniul bancar şi toate reglementările financiare ale celor 15 state membre. Ceea ce este în contrast flagrant cu integrarea care caracterizează sectorul privat în aceste ţări.

Joaquín Almunia, comisarul european pentru Afaceri Economice şi Monetare, nu are nicio îndoială  că acesta este un moment hotărâtor: “Dacă Uniunea Europeană se dovedeşte a fi incapabilă să gestioneze această criză într-un mod unitar şi concentrat, atunci este foarte posibil ca unele dintre barierele interne, pe care am reuşit să le demontăm, să reapară,” mi-a spus el.

Să sperăm că nu se va întâmpla asta. Dar dacă din nefericire va fi aşa, vom fi martorii următorului paradox: vom vedea cum răspunsurile locale la crizele globale vor dăuna alegătorilor în numele cărora au fost luate aceste măsuri, în loc să-i ajute.

Moisés Naím

Moisés Naím este redactorul-şef al revistei americane Foreign Policy Magazine – pe care a relansat-o în 2003, pentru a deveni una dintre cele mai citite şi premiate reviste de politică internaţională.

A fost ministru al Industriilor şi Comerţului în Venezuela şi director executiv al Băncii Mondiale.

Ultima sa carte este Ilicit: How Smugglers, Traffickers and Copycats are Hijacking the Global Economy 2006, tradusă deja în 18 limbi.