Constantin Degeratu, fost şef al Statului Major al Armatei Române: "Şansele ca scutul american să devină un proiect european sunt foarte mici"

0
Publicat:
Ultima actualizare:

În contextul Summitului NATO, ce a început, ieri, la Chicago, unde se discută despre scutul antirachetă, generalul în rezervă Constantin Degeratu, fost şef al Statului Major al Armatei Române, explică pentru „Adevărul“ importanţa acestui sistem defensiv pentru România. În opinia sa, şansele ca acest proiect american al scutului să devină unul european sunt foarte mici.

Interviu din ediţia nr. 28 a FP România, din 21.05.2012 la toate standurile de presă.

Alianţa urma să oficializeze, ieri, prima fază a scutului antirachetă menit să protejeze Europa de tirurile cu rachete provenite din Orientul Mijlociu şi în special din Iran. Secretarul general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, consideră că acest scut este un exemplu de cooperare multinaţională şi îl încadrează în conceptul de „Apărare Inteligentă".

„Adevărul": Ce importanţă are scutul pentru România?

Costantin Degeratu: Depinde de tipul nostru de aşteptări - raţionale sau emoţionale - şi aceasta deoarece, pentru România, situaţia este diferită, atât ca substanţă, cât şi ca percepţie. Ea este însă la fel de complexă. Oricum am privi lucrurile, proiectul este unul foarte important din punctul de vedere al stării şi dinamicii proceselor ce generează securitate naţională, deşi valoarea strict militară a Scutului este greu de evaluat. În primul rând, din cauza dificultăţilor reale de  evaluare a ameninţărilor (cine?, ce fel de?, de unde?, când?, cum?, cât? etc.). În al doilea rând, din cauza obiectivă a gradului aşteptat de eficienţă. Există, desigur, calcule riguroase care dau o anumită probabilitate matematică de interceptare şi de distrugere a ţintelor, dar aşteptările nu pot fi altfel decât probabilistice, lipsite, deci, de aportul experienţei practice convingătoare. Ori, în condiţiile în care orice posibilă lovitură „scăpată" ar fi una nucleară, faptul că altele au fost distruse anterior nu prea mai are importanţă. E cert că, dacă ar fi vorba de un atac nuclear venind din partea unui actor din rândul aşa-numitelor "rogue states", acesta ar fi unul prin surprindere, limitat cantitativ şi cu scop eminamente terorist. Probabilitatea matematică redusă a succesului unor lovituri nu ajută prea mult într-o astfel de situaţie, pentru că, fie şi numai o singură lovitură neinterceptată de către Scut, aceasta şi-ar atinge scopul.

Este reală ameninţarea venită dinspre Iran?

În ceea ce priveşte o ameninţare provenind din Iran, nu există deocamdată o rezoluţie expresă a ONU pe această temă, deşi - din perspectiva unei analize militare - există suficiente argumente faptice capabile să genereze o asemenea preocupare de securitate. Până şi experţii militari ruşi au ajuns să recunoască, oficial, consistenţa ameninţării pe care atitudinea Iranului le induce. Problema este că o astfel de decizie este una extrem de dilematică, pentru că absenţa unei capabilităţi de contracarare credibilă poate genera tentaţii agresive, după cum şi construcţia proiectată poate fi luată ca o încurajare sau o provocare de către decidenţi cu un mod de gândire de genul celei probate până în prezent.

Să nu uităm că discutăm despre Scut într-un moment în care evocăm, încă, împlinirea a 30 de ani de la lovitura aeriană executată de către Israel asupra reactorului irakian de la Osiraq (lovitură preventivă/preemptivă care a avut ca scop să elimine, pentru un timp, ameninţarea generată de posibilul acces la tehnologia producerii armelor nucleare), acţiune condamnată de comunitatea internaţională atunci şi mai târziu, dar care, din punct devedere militar, şi-a atins pe deplin scopul.

În ceea ce ne priveşte, semnificaţia principală a proiectului, realizabil în varianta convenită în prezent, este una pozitivă (chiar dacă, la nivelul efectelor colaterale, ea atrage riscuri suplimentare), deoarece, şi în viitorul previzibil, securitatea naţională a României se va sprijini, din perspectivă externă, pe cei trei piloni consacraţi: apartenenţa la NATO; calitatea României de parte integrantă a Uniunii Europene; Parteneriatul Strategic cu Statele Unite. Cum însă garanţiile articolului 5 nu funcţionează automat, iar noi nu prea ne-am făcut corespunzător lecţiile aferente acestor garanţii (în sensul operaţionalizării capabilităţilor asumate la intratea în NATO), şi cum capacitatea UE de a răspunde militar unui pericol major la periferiile sale rămâne discutabilă şi în viitor, singura garanţie militară efectivă nu ar putea veni decât din partea Statelor Unite, respectiv pe baza angajamentelor pe care Guvernul SUA şi le asumă.

Prezenţa militară americană în România, deşi creează unele dificultăţi în relaţiile cu Rusia sau cu unele state din Orientul Apropiat sau Mijlociu, rămâne, deocamdată, esenţială  pentru securitatea noastră militară. Şi, chiar dacă perspectivele unor acţiuni militare ostile la adresa României par a fi mai puţin vizibile, nimeni nu poate convinge pe nimeni că sistemul relaţiilor internaţionale ar fi atins idealul kantian al păcii eterne. Mai prozaic spus, sistemul relaţiilor internaţionale rămâne, încă, puternic ancorat în hăţişurile politicii de putere (aşa cum au fost definite de Morgenthau), context în care riscul unor conflicte militare în zonă, în forme mai mult sau mai puţin previzibile, rămâne real şi actual. Fie şi numai, spre exemplu, pentru faptul că, aşa cum ne asigura recent un demnitar rus însărcinat cu rezolvarea (cam pe cont propriu) a problemei conflictului din raioanele estice ale Republicii Moldova, Moscova nu s-a decis încă ce ar fi de făcut cu muniţia din Transnistria (ori se ştie, referitor la muniţii, că nu există decât două soluţii posibile: distrugerea lor sau folosirea lor!). 

"În condiţiile în care orice posibilă lovitură «scăpată» ar fi una nucleară, faptul că altele au fost distruse anterior nu prea mai are importanţă"

"Prezenţa militară americană în România, deşi creează unele dificultăţi în relaţiile cu Rusia sau cu unele state din Orientul Apropiat sau Mijlociu, rămâne, deocamdată, esenţială  pentru securitatea noastră militară."

Instrument în arsenalul diplomatic al Rusiei şi al SUA

Scutul în versiunea Obama este o ameninţare reală pentru Moscova? Are, Kremlinul motive să se teamă? Sau este doar o muniţie retorică confortabilă?

O ameninţare reală pentru Moscova? Categoric, nu! Spun aceasta pentru că, şi dacă am privi relaţiile ruso-americane numai dintr-o perspectivă strict confruntaţională, ceea ce nu este cazul, şi am judeca problema numai prin prisma potenţialului militar, în speţă, cel nuclear al Rusiei, pentru mulţi ani de aici încolo, niciun profesionist al domeniului nu ar putea spune nimic altceva decât că aşa-zisul scut, strict defensiv, nu poate intra în competiţie cu imensul arsenal nuclear strategic al Rusiei. Ca urmare, e greu de crezut că vreun politician rus avizat, ori vreun responsabil militar rus de rang înalt ar putea fi sincer îngrijorat de pericolul militar pe care scutul l-ar prezenta.

Singurul scenariu al unei posibile coliziuni între capabilităţile nucleare ale Rusiei şi Scutul antibalistic american din zona Mării Negre ar fi acela al unui atac local, vizând zona de amplasare a Scutului, sau o zonă situată mai la vest de ea, declanşat de Rusia, cu rachete purtătoare de ogive  nucleare. Această realitate nu exclude însă o analiză mai nuanţată. Am putea lua în calcul şi un anumit motiv de preocupare a unor experţi militari ruşi, determinată de posibilele achiziţii ştiinţifice şi tehnologice pe care partea americană le-ar capitaliza, eventual, în procesul de fundamentare ştiinţifică şi tehnologică a proiectului, pe timpul construcţiei lui sau în procesul exploatării acestuia.

O asemenea perspectivă ar putea genera un anume decalaj tehnologic, cu posibile implicaţii militare, între cele două superputeri. În rest, în ceea ce priveşte partitura vocală, destul de intensă, pe această temă, este, într-adevăr, o chestiune de retorică, de înţeles, atât pentru consumul intern, cât şi pentru opinia publică europeană, îndeosebi cea din zona acoperită, cândva, de fostul bloc sovietic sau din ţările afectate mai acut de criza economică ori sensibile la traseele gazului rusesc. Ca investiţie în veşnicul bombardament psihologico-mediatic, orchestraţia rusească nu pare lipsită de interes. Din perspectiva unei dispute politice majore, scutul ar putea deveni un element important în arsenalul diplomatic al Rusiei, generând confruntare şi adăugând instabilitate politică.

Ce valoare are scutul pentru americani?

Din perspectivă militară strict operaţională, şi în contextul angajamentelor globale ale SUA, proiectul este unul de anvergură tactică, important, dar nu vital. Ca urmare, în funcţie de evoluţia alocaţiilor bugetare pentru nevoile de apărare, proiectul poate fi construit în termenul planificat sau poate fi amânat, poate fi accelerat ori reeşalonat; la nevoie. Dacă realizarea lui ar intra în coliziune cu alte proiecte, construcţia Scutului ar putea fi abandonată. Din punct de vedere politic, chestiunea este ceva mai complexă, pentru că proiectul îndeplineşte mai multe funcţiuni. În primul rând, Scutul este pentru SUA un instrument diplomatic, de politică externă, având ca scop, pe de o parte, să exercite presiuni asupra unor posibili actori tentaţi să dezvolte un comportament mai puţin responsabil în relaţiile internaţionale şi, pe de altă parte, să-şi asigure partenerii europeni estici de soliditatea angajamentelor americane, într-o lume în care riscurile şi ameninţările asimetrice, neconvenţionale, amplifică exponenţial volatilitatea mediului de securitate.

În al doilea rând, după felul în care s-au desfăşurat evenimentele până acum, nicio analiză realistă nu poate să nu ia în calcul şi ipoteze mai puţin optimiste. Recentele negocieri pe această temă, inclusiv oferta americană de flexibilizare a poziţiei în sensul acceptării programului iranian de îmbogăţire a uraniului în scopuri paşnice, în anumite limite şi sub monitorizare internaţională, ar putea face, spre exemplu, inutilă construcţia Scutului pe motivaţia actuală. Cele două ipoteze nu exclud din calcul dimensiunea economică şi ştiinţifică a proiectului, în condiţiile în care diminuarea cheltuielilor militare în SUA, dar mai ales, în rândul partenerilor, a creat dificultăţi majore pentru industria militară americană, dificultăţi care, pe fondul profundei crize economice, pot exercita presiuni semnificative asupra deciziilor politico-militare.

Cât de realist este să credem că „pilonul european" al scutului NATO devine realitate? În trecut, programe esenţiale pentru dotarea Alianţei cu „smart capabilities" au eşuat pentru simplul motiv că Europa nu credea în necesitatea de a investi în astfel de programe. Părea mai degraba o agendă americană. Crede astăzi Europa în necesitatea scutului suficient de mult pentru a finanţa aşa ceva?

Şansele ca acest proiect american să devină şi unul european sunt mici, sau foarte mici. Marea majoritate a statelor europene membre ale NATO şi UE (aflate mai mult sau mai puţin în criză) au cam abandonat preocupările nu doar pentru creşterea capabilităţilor lor militare, ci şi, chiar, pentru menţinerea celor existente şi, ca urmare, alocă tot mai puţine resurse în acest scop. Criza economică globală este o cauză, dar chestiunea este una mult mai profundă. În fond, toate aceste ţări sunt state democratice şi, în condiţiile democraţiei, guvernele nu pot face altceva decât ceea ce le cer alegătorii. Ori, acum, de câtăva vreme, percepţia publică asupra mediului de securitate extern - văzut ca fiind unul suficient de paşnic, de lipsit de ameninţări militare- face ca apetitul pentru suportarea costului capabilităţilor militare la nivelul angajamentelor pe care se bazează planificarea NATO să devină tot mai firav.

Aşa se face că majoritatea programelor NATO şi ale UE privind realizarea unor capabilităţi apte să prevină apariţia şi dezvoltarea riscurilor şi ameninţărilor militare au rămas şi rămân, mai degrabă, frumoase dezirabilităţi. Peisajul acesta este unul aproape general, capacitatea operaţională firavă a Europei fiind probată clar în contextul crizei libiene. Situaţia  particulară a noilor veniţi în NATO este aproape dramatică şi cam fără  ieşire. Practic, în acestă zonă,  capabilităţile privind apărarea teritorială au cam dispărut, unităţile existente tind să devină tot mai mult unităţi de menţinere a păcii şi de ducere a unor acţiuni de tip antiinsurgenţă, dar nu şi să facă faţă unor acţiuni de război clasice, de genul celor cu care s-a confruntat Armata Georgiei, în anul 2008. Tehnica de luptă principală a acestora, avioane de luptă, elicoptere, tancuri, maşini de luptă, tehnica de transport, se apropie tot mai mult de calitatea de piese de muzeu, fără nici o perspectivă concretă la orizont.    

La Summitul NATO de la Chicago se va discuta inclusiv despre sistemul de descurajare nucleară al Alianţei. Mai au armele nucleare tactice americane desfăşurate în Europa o utilitate operaţionala reală? Poate influenţa în vreun fel desfăşurarea scutului antirachetă doctrina din spatele armelor nucleare tactice?

Este o întrebare interesantă şi sensibilă, la care nu există, cred, încă, un răspuns clar conturat. Este cert că apariţia şi dezvoltarea arsenalului nuclear în perioada post-Hiroshima au adus războiul, în sensul propriu al fenomenului, aproape într-un impas funcţional. Războiul din fosta Iugoslavie a fost unul atipic şi mai apropiat de conceptul de război civil - foarte atroce şi inuman, dar lipsit de miză militară strategică de anvergură internaţională - decât de cel al conflictului militar modern. Cele două războaie din Golf au fost, în faza lor clasică, războaie instrumentate, controlate, aproape experimentale (de laborator), cu învingători şi învinşi predeterminaţi. Evoluţia războiului, ca fenomen care nu poate fi controlat raţional în totalitate, ar putea produce, însă, şi o fază capabilă să readucă echipamentele nucleare în teatrul de operaţii, fără ca acesta să însemne, obligatoriu, sfârşitul nuclear al lumii.

Astfel că, dacă războaiele prin intermediari (proxy wars) au fost supapele prin care s-au consumat tensiunile acumulate în confruntarea celor doi giganţi ai Războiului Rece, conflictele nucleare limitate (duse cu folosirea armelor nucleare tactice) ar putea deveni embelma tristă a noii faze, post-unipolare, a relaţiilor internaţionale, în care, un grad mai înalt de anarhie va fi, probabil, unul dintre parametrii semnificativi. Într-o astfel de ipoteză privind evoluţia fenomenului militar, Scutul antibalistic şi-ar putea găsi locul firesc, ori, de ce nu, ar putea genera tendinţa, ca efect pervers. Este foarte probabil, însă, ca un astfel de subiect, care va fi discutat principial la Summit-ul de la Chicago,  să nu fie aprofundat prea mult.

Se spune adesea că Romania a atins cel mai înalt nivel de securitate din istoria sa. Cum evaluaţi aceasta perspectivă în contextul în care armata noastră terestra are dotări tehnologice de nivelul anilor '80 şi o aviaţie care se pregateşte să-şi caseze avioanele? Ne bazăm exclusiv pe garanţii de securitate externe? Ca balticii?

Da, la nivelul constatărilor uzuale, starea de securitate a României ar putea fi, şi este, adesea, caracterizată chiar aşa, ca fiind una care a atins cel mai înalt nivel din istoria României. Şi există unele temeiuri obiective pentru o astfel de afirmaţie. O caracterizare similară, însă, chiar dacă la nivelul realităţilor politice şi geopolitice de atunci, era atribuită stării de securitate a României şi prin anii 1936-1937. Ceea ce a urmat atunci, a fost, însă, după cum ştim, ceva de domeniul coşmarului - şi politic şi uman. Din perspectiva realităţilor de acum, însă, chiar dacă, din multe puncte de vedere şi în diverse cazuri, situaţia poate fi caracterizată ca fiind mult diferită (situaţia statelor baltice este, spre exemplu, una cu totul particulară), în condiţiile specifice ale României, garanţiile de securitate externe au numai valoarea pe care capacitatea militară naţională le-o poate conferi.

În absenţa unei capacităţi defensive naţionale credibile, atât sub raportul substanţei cât şi al percepţiei, garanţiile externe se pot spulbera incredibil de repede. Cu consecinţele tragice uşor de imaginat, aşa cum ne-a dovedit istoria. Din păcate, situaţia noastră militară actuală este una extrem de dificilă, atât în plan material, cât şi  moral. Din punct de vedere substanţial, situaţia înzestrării tehnice a Armatei este dramatică şi aproape în impas, în timp ce capacitatea ei de acţiune este la limită şi strict orientată spre un anume tip de misiuni (expediţionare), în condiţiile în care, meritoriu pentru cei care lucrează astăzi în Armata Română, organismul nostru militar funcţionează, de mai mulţi ani, numai pe bugete de avarie.

Din perspectiva etosului militar - atât cel profesional cât şi cel naţional, civic , situaţia este la fel de fragilă. Pe de o parte, din cauza trimiterii în derizoriu, de către guvernanţii ultimilor ani, a acestei profesii şi, pe de  altă parte, prin dispariţia sentimentului civic al datoriei, inclusiv al spiritului de sacrificiu faţă de patrie, în absenţa construcţiei unei alternative, eventual, pragmatice, viabile.

În măsura în care anumite state europene din Vechea Europă (precum Germania şi Benelux) şi-au exprimat dorinţa evidentă de a renunţa la armele nucleare americane, oare este posibilă redesfăşurarea lor mai spre Est?

Nu cred. În principiu, nu. Şi, mai ales, sper să nu. Redislocarea spre zona de contact NATO-Federaţia Rusă a armelor nucleare tactice (americane sau ruseşti) ar fi, dacă s-ar produce, doar o măsură cu sens politic, nu miltar, iar efectul practic nu ar putea fi decât unul provocator, deci generator de insecuritate. În condiţiile capacităţilor de transport de azi, dar şi în contextul geopolitic european actual, o asemenea manevră nu ar avea nici măcar justificarea unei necesităţi de planificare operaţională. M-aţi putea întreba,  desigur, despre ce am putea spune, în acest caz, cu privire la mereu anunţatele dislocări de rachete Iskander (ofensive, prin natura lor şi posibil a fi echipate cu  încărcătură nucleară) în regiunea Kaliningrad (sau Krasnodar , la doar o aruncătură de băţ distanţă faţă de teritoriul României), dar cred că o discuţie pe această temă ar necesita un alt cadru şi un alt spaţiu.

Ar fi cred, însă, interesant să menţionăm faptul că dacă ar fi nevoie de ceva, atunci ar putea fi vorba despre o necesitate acută de redislocare a unor unităţi de aviaţie de vânătoare ale NATO dinspre bazele de adâncime, spre locaţii mai propice operaţional (aerodromuri din Polonia, România, Bulgaria). Acolo unde se află ele acum, aceastea stau, efectiv, degeaba, în timp ce, pe aliniamentul evocat mai sus, unele dintre state, membre ale Alianţei Nord-Atlantice, nu prea mai sunt, cam de multă vreme, capabile să-şi asigure, la nivel de calitate NATO, nici măcar simpla misiune de supraveghere a spaţiului aerian şi de descurajare a unor acţiuni ostile. Opinia exprimată aici este una strict profesională, izvorâtă dintr-o apreciere realistă a stării capabilităţilor militare, situaţie despre nu trebuie să ne facem iluzii. O decizie politică în sensul soluţiei prezentate pare, însă, deocamdată prea puţin probabilă, dar aceasta nu face decât să adâncească dilema de securitate a unor state din zona frontierei estice  a NATO  şi a Uniunii Europene.  

Recent, ambasadorul SUA la NATO, Ivo Daalder, a avertizat că dacă actualele tendinţe bugetare din Alianţă continuă, până în 2020, NATO nu va mai putea desfăşura nici măcar o operaţiune de tipul celei din Libia. Este „smart defense" medicamentul potrivit pentru a consolida/conserva capabilităţile militare ale Alianţei?

Avertismentul menţionat este doar unul din multele şi corectele semnale de alarmă trase de responsabili politici şi militari americani, exasperaţi de incapacitatea noastră, a europenilor, de  a ne asuma răspunderea corespunzătoare pentru securitatea noastră. Şi aceasta pentru că noi, europenii, ne-am învăţat cu scutul militar american  construit în ultimii 60 de ani, iar acum părem convinşi că lumea a devenit mai paşnică, mai puţin nesigură militar, ori că singurele pericole sunt teroriştii, crizele economico-financiare şi închiderea conductelor de gaz rusesc.

Fără îndoială. chiar şi numai o astfel de perspectivă este suficient de îngrijorătoare, dar, din păcate, e greu de crezut că dictonul strămoşilor noştri „si vis pacem, para bellum" şi-a epuizat în totalitate sensul său practic şi a trecut definitiv în rafturile muzeelor de antichităţi. Ar fi, desigur, frumos să putem crede, în mod realist, că panoplia riscurilor şi ameninţărilor generatoare de pericole la adresa securităţii naţionale s-ar rezuma la lista evocată anterior. Din păcate, nu avem nici un contract cu Atotputernicul prin care să ni se garanteze că pericolul de război a dispărut definitiv. Iar situaţii de genul celei din Libia s-ar putea să devină amintiri benigne, în raport cu ceea ce ne-ar putea rezerva viitorul.

"Smart defense" este, în acest context, un concept frumos, care încearcă să îndulcească un pic pilula amară a lipsei resurselor necesare pentru construcţia şi operaţionalizarea capabilităţilor planificate. Ca mecanism mobilizator de acţiune, "smart defense" exprimă, însă, nu doar îngrijorarea faţă de agravarea situaţiei , ci şi pierderea încrederii în capacitatea politicilor publice de a mai furniza soluţii adecvate şi oportune la aceste probleme. Ideile care stau la baza conceptului sunt interesante, chiar inteligente, dar, probabil, terenul în care cade sămânţa nu mai este suficient de fertilă. Cu titlu de comentariu, aş menţiona faptul că, de altfel, conceptul nu este nici măcar cu totul nou: îmi amintesc că, prin anul 2004, am participat, la Paris, la o dezbatere organizată de un institut american, pe o temă exact ca aceasta.

Ne adunasem acolo, un grup substanţial de foşti şefi de state majore din ţări membre NATO şi partenere (PfP), foşti militari cu rang înalt în comandamentele NATO şi experţi civili în planificarea apărării etc. Am analizat, atunci, numeroase posibile soluţii şi liste de echipamente militare necesare pentru realizarea şi menţinerea în stare operativă a capabilităţilor planificate, sub deviza unui imperativ care şi astăzi sună teribil de actual: dacă nu putem cheltui mai mult, cel puţin să cheltuim mai inteligent. Interesante, deci, din perspectivă acţională, mobilizatoare şi posibil generatoare de optimism, iniţiativele de genul „smart defence", „sharing" ori „pooling" nu vor putea produce, însă, cel puţin deocamdată, capabilităţi militare comune apte să le suplinească eficient pe cele naţionale, în situaţii în care pericolele la adresa unor interese vitale ale unei naţiuni ar impune angajamente militare desfăşurate sub imperiul sacrificiului.  

Este Antanta Cordială franco-britanică un model de „smart defense"? Ar trebui replicat de triunghiul de la Weimar sau de grupul de la Vişegrad? În ce grup ar trebui să participe România?

Da, desigur, sunt experienţe interesante dar, atât timp cât Uniunea Europeană nu reuşeşte să devină o veritabilă uniune politică (adică o entitate care ar dispune şi de un instrument militar unic şi structurat unitar), toate aceste proiecte rămân doar simple experienţe, cu siguranţă utile şi necesare, despre care este, însă, greu de crezut că ar putea trece examenul unor stări de criză majoră. Iar, în acest caz, examenul este războiul. Ca forme de exersare a cooperării şi de construcţie/menţinere a încrederii, structurile de genul celor evocate mai sus sunt utile şi, ca urmare, cred că participarea la astfel de activităţi este pe deplin dezirabilă şi profitabilă profesional. Cele trei proiecte evocate, însă, vizează zone de mai mic interes pentru România, în timp ce zona geopolitică preponderentă căreia îi aparţinem, cea balcano-pontică, est-europeană şi ponto-caucaziană - adică una de joncţiune, nu pare să facă obiectul nici unei iniţiative realiste. În fapt, însă, nu văd nici o şansă pentru România de a acţiona substanţial în vreo astfel de formulă deoarece, pentru a avea vreo semnificaţie reală sub raportul capabilităţilor, astfel de proiecte necesită un consum substanţial de  resurse. Iar Armata Română nu pare să dispună prea curând de aşa ceva.  

 În epoca operaţiunilor expediţionare asimetrice, mai sunt armatele europene din NATO configurate pentru apărarea teritorială în sens classic, gen „Fulda Gap",  că în timpul Războiului Rece?

 Categoric, nu. Mai mult, cred că nici nu se întrevede vreo perspectivă în acest sens. Atâta vreme cât norocul va fi de partea noastră (cât timp, deci, nu vom fi nevoiţi să probăm militar capacitatea noastră de a supravieţui ca stat şi ca naţiune), acest lucru nu pare prea important. În condiţiile în care, din păcate, însă, norocul se mai schimbă (spre exemplu, în condiţiile diminuării anagajamentului american în Europa sub raportul prezenţei efective a trupelor terestre), şi situaţia în domeniul stării de securitate tinde să se schimbe. Şi nu în bine. Din păcate, desigur, şi din fericire, vremea capabilităţilor şi a stărilor de spirit tip „Fulda Gap" a trecut chiar şi memoria lor tinde să se estompeze, inclusiv ca lecţie de istorie, odată cu generaţia celor cam de vârsta mea. Într-un fel, e bine. Dintr-o perspectivă realistă, responsabilă, însă, situaţia generează îngrijorări în continuă creştere. Şi aceasta, pentru că o tragedie ne-ar putea încerca din nou, dacă vreo tornadă geopolitică ar obliga generaţia de mâine să reinventeze spiritul acelor vremuri, pentru că, în acest domeniu, lecţile uitate s-ar putea dovedi mult prea costisitoare.

Constantin Degeratu este fost şef al Statului Major al Armatei Române în perioada 1997-2000 şi fost consilier de stat la Departamentul Securităţii Naţionale din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, între 2005 şi 2009.

Europa



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite