Dacă Ceauşescu ar fi dispărut la sfârşitul anilor '60, ar fi fost regretat
0
Dacă Nicolae Ceauşescu ar fi dispărut la sfârşitul anilor '60, poporul român, cât şi opinia publică occidentală l-ar fi regretat. Originalitatea şi independenţa politicii sale externe, câteva tentative de liberalizare în interior l-au făcut un personaj popular în România, dar şi în afara graniţelor. Nu putem să uităm această perioadă atât de scurtă, întrucât ceea ce a urmat este o poveste teribilă, titrează publicaţ
De ce a existat această aură de simpatie, în 1969, în jurul acestui om căruia nu i se spunea încă "Conducătorul'" Pur şi simplu pentru că le ţinea piept ruşilor, scrie săptămânalul francez L'Express.
România, care nu a acceptat niciodată să condamne poziţia chineză faţă de Moscova, a fost singura ţară din blocul comunist care nu a rupt în 1967 relaţiile diplomatice cu Israelul. Ceauşescu a refuzat în august 1968 să participe la invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia. Românii i-au asigurat o primire triumfală generalului de Gaulle în luna mai a aceluiaşi an. Multe victime ale proceselor staliniste din anii '50 au fost reabilitate. Scriitori "reformatori" sunt publicaţi. Biserica respiră după ani de persecuţii. Vorbim chiar şi de o decolectivizare parţială a agriculturii. Dar toate acestea ar fi foarte uşor de negat în prezent, ţinând cont de cele două decenii ce au urmat, precizează cotidianul.
Regimul s-a îndreptat foarte rapid spre o farsă sângeroasă, marcată de megalomania unui mic Stalin al Carpaţilor. Ar trebui sa datăm începutul acestui derapaj în 1971, o data cu o vizită în China? S-ar putea, scrie L'Express.
Dar, nu trebuie să subestimăm efectul unui veritabil fenomen de clan, continuă L'Express. Nicolae, soţia sa Elena, fiul său Nicu, fraţii săi Ilie şi Ion şi-au condus poporul spre naufragiu. Conducătorul devine un fel de Nero, cu politica sa de "sistematizare" a teritoriului, de distrugere a mii de sate pentru a le înlocui cu oraşe agricole, cu vandalizarea centrului istoric al Bucureştiului şi oprimarea minorităţilor ungare şi germane. Opozanţii au fost urmăriţi, torturaţi şi eliminaţi, explică cotidianul.
Occidentul a continuat, însă, în numele marii politici, să îl flateze pe nebun, potrivit L'Express. Nixon, în 1972, i-a oferit lui Ceauşescu clauza naţiunii celei mai favorizate. Ford, Carter, Wilson, Brandt, Schmidt, Begin, Giscard d'Esting, printre mulţi alţii, au venit la dictator pentru a evoca subiecte extravagante. Pentru liderii mondiali, afacerile sunt afaceri, iar pentru micul Israel este legitim să cumpere cu dolari sau cu arme de origine sovietică mii de emigranţi evrei. Sau să folosească Bucureştiul drept o placă turnantă pentru contacte secrete cu Egiptul şi alte ţări arabe. Însă la Washington şi la Paris, la fel ca la Bonn şi Ierusalim, era cunoscută adevărata natură a regimului.
Disidenţii care au reuşit să fugă din România, fugari precum generalul Ion Pacepa, fost şef al serviciilor secrete, au venit cu informaţii perfect fiabile. Însă nu s-a făcut nimic, iar Ceauşescu a fost primit cu căldură la Paris în 1980, aminteşte publicaţia franceză.
Încă de la instalarea sa la Palatul Elysee Francois Mitterrand a anunţat că nu se pune problema unei vizite oficiale la Bucureşti. La rândul său, fostul premier Michel Rocard a solicitat, în februarie 1989, Comisiei pentru drepturile omului a Naţiunilor să demareze o anchetă în România.
Toţi oficialii ştiau. Toţi diplomaţii ştiau. Toate serviciile secrete, în special cele ale Franţei, ştiau. După timpul ororii, urmează cel al ruşinii, conchide L'Express.
Se încarcă comentariile...
