Refacerea Occidentului împotriva coaliţiei sino-ruse: reaşezările globale pe frontul democraţie-autoritarism

Ultima săptămână a consemnat o realiniere fundamentală şi o reaşezare a fronturilor în războiul democraţie-autoritarism la nivel global.

Datele tot mai vizibile şi mai publice marchează constituirea şi extinderea coaliţiei anti-chineze şi anti-ruse globale, coaliţie anti-autoritaristă care e menită să combată prăbuşirea lumii pradă instrumentelor hibride aplicate de alianţa autoritaristă sino-rusă, ce propune un sistem cinic şi de cumpărat bazat pe corupţie şi pervertirea liderilor(nu mai culegem intelligence, noi cumpărăm oameni, spunea un lider al sistemului de Securitate rus), politică de putere şi subminarea sistemului liberal-democratic.

Pe de altă parte, Rusia a găsit un nou instrument de proiectare a forţei, imitând vechii instructor sovietici. Prin Companiile Militare Private sub controlul GRU, a început să proiecteze forţa mult dincolo de limitele spaţiului sovietic. Nu numai Ucraina şi Siria sunt vizate, ci şi Yemen, Sudan, Egipt, Libia, Republica Centrafricană. Cu riscul de a-şi crea probleme interne, fără o bază legală de validare, Rusia a recalibrat armatele private ce fiinţează chiar pe teritoriul naţional, ascultând de ordinele unor oligarhi care le plătesc şi care riscă să devină forţe independente în caz de criză naţională.

Şi mai important este revenirea Turciei în limita Occidentului din care nu a plecat niciodată, dar de unde confuzia de valori şi pornirile autoritariste după tentativa de puci din 15 iulie 2016, combinată cu problemele sensibile din butoiul cu pulbere din Siria au creat cel puţin ambiguitate, dacă nu multivectorialism în extinderea opţiunilor şi pârghiilor de atingere a intereselor proprii. Extinderea presiunilor Rusiei şi evenimentele şoc de la Teheran au avut un rol de sonerie de trezire pentru Ankara, care a reuşit performanţa aplanării conflictelor cu Germania şi Europa şi la scurtă vreme cu Statele Unite.

FOTO 123RF

Coaliţiile tăioase şi tăcute ale Americii pentru contracararea Chinei şi Rusiei

SUA îşi intensifică activităţile şi extinde alianţele de contracarare a Chinei şi a Rusiei la nivel global. Şi nu mai e vorba doar despre componentele militare, ci şi despre cooperarea şi schimbul de intelligence, despre contracararea instrumentarului informaţional, economic şi hibrid, deopotrivă. Iar dacă pe dimensiunea informaţională şi cea militară reacţiile sunt publice, precum sancţiunile comerciale la adresa Chinei şi creşterile de taxe sau cele la adresa Rusiei pentru interferenţa în alegeri şi atacurile agresiunilor informaţionale, nu acelaşi lucru se întâmplă la nivel intim, subtil, acolo unde coaliţiile tăioase şi tăcute se construiesc cu migală şi discreţie în zona de intelligence, în primul rând.

Totul a plecat de la Strategia Naţională de Apărare a Statelor Unite care menţionează în prim plan ameninţările determinate de „puteri revizioniste“ precum China şi Rusia, dar şi de ameninţările generate de regimurile din Iran, Coreea de Nord şi de organizaţii teroriste. Nimic nou, e vorba despre cele cinci mari dosare ale Joint Chiefs of Staff, pregătite la preluarea Preşedinţiei SUA de către Donald Trump, după alegerile din noiembrie 2016, şi care vizau aceleaşi ţinte.

„Strategia SUA de Apărare Naţională observă existenţa unui mediu de securitate internaţională din ce în ce mai complex, marcat de provocări deschise asupra ordinii internaţionale libere şi de reapariţia competiţiei strategice pe termen lung între naţiuni. Aceste schimbări necesită o conştientizare clară a ameninţărilor cu care ne confruntăm, a schimbării caracterului tipurilor de conflict; este nevoie de transformarea activităţilor Departamentului Apărării“, susţinea James Mattis, secretarul american al Apărării. „Este din ce în ce mai evident că naţiuni precum China şi Rusia vor să configureze o lume compatibilă cu propriul model autoritarist - prin obţinerea instrumentului de blocare a deciziilor de tip economic, diplomatic şi de securitate ale altor ţări“, subliniază James Mattis.

„China foloseşte modernizarea militară, operaţiunile de influenţare şi tacticile economice ca instrumente pentru a forţa statele vecine să reconfigureze regiunea indo-pacifică. În contextul în care China continuă ascensiunea economică şi militară, exercitând putere pe termen lung, va continua să aplice un program de modernizare militară în sensul dobândirii hegemoniei în regiunea indo-pacifică pe termen scurt şi să limiteze capacităţile SUA, pentru a deveni principala putere globală în viitor“, subliniază James Mattis. „La rândul său, Rusia vrea să aibă autoritate decizională asupra naţiunilor situate la periferia sa, la nivel guvernamental, economic şi diplomatic, pentru a afecta Alianţa Nord-Atlantică şi a schimba în favoarea sa structurile de securitate şi cele economice din Europa şi din Orientul Mijlociu“, se arată în Strategia SUA de Apărare Naţională. O altă provocare este reprezentată de slăbirea ordinii internaţionale postbelice.

Coaliţiile informale de contracarare a Chinei şi Rusiei, în această ordine de relevanţă pentru SUA, au lansat ideea extinderii acestor alianţe globale.

De aceea, Statele Unite se vor concentra pe reconstruirea capabilităţilor militare, prin dobândirea unor arme ofensive, pe consolidarea alianţelor internaţionale şi pe creşterea performanţelor şi dotărilor armatei sale. Vor fi modernizate capacităţile militare - forţele nucleare, forţele spaţiale şi cibernetice, instrumentele de comandă, control şi recunoaştere, apărarea antibalistică şi sistemele militare autonome, bazate pe inteligenţă artificială.

Dar, mai mult, sub radar, în linişte şi fără ieşiri publice, SUA a plecat de la consolidarea alianţei sale Five Eyes în materie de cooperare de intelligence, acolo unde reuneşte Australia, Marea Britanie, Canada, Noua Zeelandă încă din perioada interbelică, pentru a contracara URSS, adăugând schimbului cel mai intim de informaţii din lume un nou cerc, în care s-au alăturat Germania şi Japonia, potivit unor surse exclusive ale Reuters. Franţa colaborează secvenţial, dar nu atât de profund şi constant. Obiectivul cel mai acut este China şi operaţiunile sale de influenţă şi investiţii, pe lângă Rusia cu acţiunile militare şi de influenţă informaţională.

Coaliţiile informale de contracarare a Chinei şi Rusiei, în această ordine de relevanţă pentru SUA, au lansat ideea extinderii acestor alianţe globale, obiectivul cel mai important fiind limitarea investiţiilor chineze în companii cu tehnologii sensibile şi contracararea preluării influenţei şi controlului asupra unor guverne şi resurse în favoare Chinei prin presiuni şi avantaje. E o nouă generaţie de realităţi ce depăşesc lupta împotriva monopolului pământurilor rare din toată lumea – metale rare speciale necesare industriei calculatoarelor, deţinute în proporţie covârşitoare de către China oriunde s-ar afla, Africa, China însăşi, Asia de sud-est.

Şi la nivelul legislaţiei au apărut schimbări: guvernul australian a votat în decembrie trecut un pachet de legi noi înăsprind condiţiile lobbyului politic şi donaţiilor străine, reaşezând definiţiile trădării şi spionajului, SUA a votat legea FIRRMA, care dă noi puteri Washingtonului de a bloca anumite tipuri de investiţii străine, încurajând protecţii similar în statele aliate, în timp ce guvernul german a înăsprit şi el legile investiţiilor străine, după valul de achiziţii chineze, mai ales firma de semiconductori Aixtron. UE a limitat investiţiile chineze din cauza problemelor de competiţie, în timp ce Australia pare să fi asumat rolul de lider al coaliţiei împotriva investiţiilor politice şi tehnologice sensibile ale Chinei. Iar şocul impactului acţiunilor agresive ale regimurilor autocratice a dus la o coordonare majoră şi în expansiune la nivelul agenţiilor de intelligence ale Celor Cinci pentru extinderea acestor coaliţii globale.

Mercenari Wagner în Siria

Renaşterea Rusiei ca putere globală: soldaţii privaţi, un avantaj strategic şi armă neconvenţională

Rusia se reafirmă şi se reconstruieşte ca putere globală. Pe o altă bază şi cu alte mijloace decât în perioada Războiului Rece, dar cert e că Moscova e revenit în prim plan şi-şi extinde capacitatea de acţiune şi intervenţie globală mult dincolo de spaţiul post sovietic. Iar primul instrument pe care-l utilizează sunt soldaţii privaţi, Companiile militare ilegale ale GRU, serviciile de informaţii ruse, înregistrate în alte state şi care recrutează pe scară largă soldaţi de operaţiuni speciale drept mercenari, preponderent din Rusia

Rusia lui Putin, cu ministrul Apărării Serghei Shoigu şi şeful Statului Major General, Valeri Gherasimov, în prim planul influenţei şi deciziei, au montat cea mai lucrativă industrie de export şi proiecţie a relevanţei strategice în ultimii ani. Mai întâi, au fost dezvoltate preocupările şi şcolile militare patriotice, în care sunt antrenaţi tineri pregătiţi ideologic pe baze naţionaliste velicoruse. Ei constituie carnea de tun şi resursa de pregătire militară specială care, ulterior, este recrutată în companii militare private pentru 3600 dolari pe lună (Wagner), dar şi variante mult mai seriose, Precum Grupul Patriot, de exemplu, pe bani mai mulţi.

Şi dacă iniţial Grupul Slavon, precursorul lui Wagner, a fost utilizat în 2013 în Siria cu costuri majore, ulterior Wagner a devenit relevant în Ucraina, ulterior a revenit în Siria unde a fost plătit pentru a captura rafinării şi resurse de petrol cu 25% din valoarea producţiei, în afara antrenării trupelor siriene şi lupta directă pentru recuperarea teritoriului controlat de al Assad, alături de trupele loialiste, de iranieni, de miliţiile şiite şi Hezabollah. Mai nou, acţiunea s-a întins în Sudan, Libia, Yemen, Republica Centrafricană. Iar vechile obiceiuri sunt reluate pe acelaşi calapod: protecţia liderilor, instruirea armatelor, paza minelor de diamante şi metale rare sau a resurselor de petrol. Moda instructorilor sovietici a fost reactivată pe scară largă, cu profituri directe pentru statul rus şi cu influenţă strategică relevantă.

Rusia a profitat de retragerea americanilor din Africa şi de slabul apetit de a mai menţine prezenţă permanentă acolo, dar şi de imaginea proastă a foştilor colonişti, cu precădere francezi, din Africa, şi a preluat poziţiile.

Nu-i vorba, şi cei care s-au aventurat să scrie despre aceste dezvoltări au fost eliminaţi. Trei ziarişti ruşi plătiţi de Hodorkovski au fost eliminaţi în Republica Centrafricană, pentru că au filmat nu numai sprijinul pentru forţele oficiale, ci acţiuni în teritoriul rebel, jurnalistul Maxim Borodin din Ekaterinburg „a sărit“ pe neaşteptate de la etaj, murind, iar alt jurnalist, Denis Korotkov din Sankt Petersburg, a trebuit să dispară după ce a primit ameninţări ca urmare a expunerii afacerii atacului Wagner la adresa trupelor americane şi kurdo-arabe, care a dus la moartea câtorva sute de ruşi în Siria, lângă Dar Ezzor.

Rusia a profitat de retragerea americanilor din Africa şi de slabul apetit de a mai menţine prezenţă permanentă acolo, dar şi de imaginea proastă a foştilor colonişti, cu precădere francezi, din Africa, şi a preluat poziţiile. În Libia, s-a plasat de partea generalului Khalifa Haftar şi contra guvernului recunoscut de ONU şi de SUA. Egipt, o veche bază sovietică a fost revitalizată în desert, spre Libia. De altfel, peste tot e vorba despre rivalitatea cu SUA, despre un război cu Occidentul în toată lumea. Iar rezultatele se văd şi astăzi.

Prezenţa în Estul Mediteranei nu e decât un pas făcut, nu numai pentru Siria şi Orientul Mijlociu. La cererea mişcării Al Houthi, pro-iraniană, şi pe o complexă acţiune în parteneriat cu Iranul, Rusia a preluat capabilităţile de pe fosta bază navală sovietică de pe insula Socotra, pe care a controlat-o din 1962 până la prăbuşirea URSS. Rezultatul strategic este controlul spre Golful Aden şi Oceanul Indian, pe de altă parte paritatea controlului pe Marea Roşie, o prelungire a prezenţei în Estul Mediteranei, şi prin controlul bazei navale anunţate deja de preşedintele Al Bashir al Sudanului. Sunt 2500 soldaţi Wagner în Siria, 170 în Sudan, 500 la frontiera Republica Centrafricană-Sudan, din date recunoscute public de Rusia sau de gazde. Dar aceşti mercenari pot fi folosiţi şi în Rusia, cu aceeaşi capacitate de negare credibilă a autorităţilor. Ce urmează? Balcanii de Vest? Serbia? Bosnia Herţegovina? Macedonia?

Şi relaţia dintre aceste trupe şi autorităţile ruse, cu precădere GRU, e complicată. Deşi folosesc acoperire militară clasică, primesc ordine şi decoraţii ruseşti, sunt trataţi în spitalele ruseşti, ei pot fi abandonaţi oricând şi se poate spune că sunt simpli aventurieri. S-a întâmplat cu doi asemenea soldaţi capturaţi şi ucişi de către Daesh-Stat Islamic, la fel ca în cazul atacului celor câteva sute la adresa bazei americane (în fapt a rafinăriei din apropiere). Dar relaţia complexă ridică şi semne de întrebare dependenţa oligarhului care-i plăteşte, Evgheni Prigojin, de Putin, respectiv nivelul de loialitate şi posibilitatea ca, vreodată, să se îndrepte împotriva intereselor statului rus de aiurea sau chiar împotriva lui acasă. În plus, asasinarea unora dintre liderii separatişti pro-ruşi din Donetsk şi Luhansk ridică semne de întrebare privind autonomia acestor grupuri şi execuţiile unor lideri locali care nu ascultă de ordinele Moscovei sau implicarea în rivalităţi de control sau împărţirea beneficiilor asupra unor resurse şi capacităţi economice lucrative.

Dacă SUA a avut Blackwater şi alte grupuri militare private, cu legea aferentă contractorilor militari, Rusia a respins legalizarea sau un statut al acestor grupuri, care rămân la limita legii. În plus, există deja o convenţie de la Montreux a codului de conduită şi obligaţiile armatelor private şi companiilor de Securitate în zonele de război, cu 54 state semnatare. Nu şi Rusia.

Recep Tayyip Erdogan şi Donald Trump FOTO EPA

Apropierea malurilor: Turcia reface relaţiile cu SUA, cu ochii la nodul gordian sirian din Idlib

După ce a reaşezat raporturile cu Germania în speranţa apropierii viitoare de UE, Preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan a reînnodat relaţiile şi reclădit punţile cu Statele Unite la sfârşitul săptămânii trecute, când un tribunal turc din Aliaga, regiunea Izmir, a ridicat interdicţiile de arest la domiciliu şi părăsirea ţării de către pastorul evanghelist Andrew Brunson. Evident că fiecare din părţi a reacţionat imediat pentru a marca faptul că nu e vorba despre o intervenţie politică - Erdogan, nici că nu e rezultatul unor negocieri - nu negociem pentru ostatici, susţine Donald Trump, respectiv încurajăm să fie eliberaţi toţi prizonierii americani, în primul rând cei angajaţi de către ambasada SUA - Secretarul de Stat Mike Pompeo.

Totuşi, cel mai important punct al deciziei de vineri şi sâmbătă îl reprezintă o reaşezare a relaţiilor bilaterale turco-americane. Tulburate profund în ultima vreme de dispute pe teme considerate cruciale, relaţiile dintre cei doi aliaţi cu cele mai mari armate din NATO nu puteau să rămână astfel. Şi, e adevărat, în spate se află foarte multe teme de contencios.

Putem pune punctul de plecare al divergenţelor strategice turco-americane la momentul 2003, când Turcia a refuzat survolul şi utilizarea bazei de la Incirlic în Irak. Au urmat acţiunile de descompunere a establishmentului militar turc în repetate rânduri, în scandalurile Ergenekon şi Sledgehammer. În perioada mai recentă, tentativa de lovitură de stat din 15 iulie 2016, nemulţumirile au apărut de la decolarea avioanelor F16 care urmau să doboare aeronava prezidenţială de la baza Incirlic, fără ca partea americană să intervină, fapt reproşat Washingtonului.

Dar poate cele mai grave divergenţe vin de la războiul din Siria, acolo unde SUA a susţinut în mod consecvent gherilele kurde, inclusiv forţele de auto-apărare YPG-PYD, coloana vertebrală a Forţelor Democratice Siriene-SDF, kurdo-arabe, considerate de către Ankara ca fiind legate de PKK şi, oricum, organizaţii teroriste. Nu-i vorba că, de cealaltă parte, SUA a reproşat toleranţa excesivă a Turciei faţă de ISIS, lucru respins vehement de către Ankara. Rămâne episodul ciudat al opririi de către procurorii turci a unui transport special al MIT, serviciul militar de informaţii turc, care ar fi fost arme destinate, zice-se, ISIS, episod care a declanşat vânătoarea de gulenişti şi teoria statului paralel chiar înainte de tentativa de puci.

Dacă mai adăugăm şi episodul Halk Bank, condamnată pentru afacerile şi încălcarea embargoului iranian, cu directorul arestat şi condamnat în SUA, ca şi episodul respingerii extrădării clericului turc Feitullah Gulen, aflat în Pensylvania, avem un peisaj al celor mai importante divergenţe ce alimentează relaţia bilaterală. Mai există şi alte probleme, între care arestarea unui număr de cetăţeni turco-americani sau angajaţi turci în companii americane, ba chiar şi la misiunile diplomatice americane, implicaţi în scandalul Hizmet - organizaţia lui Feitullah Gulen, şi aşa-numitului stat paralel.

În acest context complex, Turcia are nevoie de sprijin occidental în primul rând din cauza presiunilor la care o supune Rusia.

Efectele unor măsuri mai dure luate de către SUA asupra Turciei s-au văzut la Ankara, într-un adevărat război economic care a sugrumat lira, care a pierdut 40% din valoare. Ulterior, topirea resurselor şi veniturilor populaţiei în inflaţie şi prăbuşirea rapidă a creşterii economiei, au determinat reacţii importante. Cum ginerele lui Erdogan e ministru de Finanţe, şi acest aspect a adus contestări în Turcia.

Preşedintele SUA, Donald Trump, l-a primit pe pastorul eliberat cu familia la Casa Albă. Un prilej nou pentru a adăuga mulţumirile pentru preşedintele turc, Trump insistând că nu a fost uşor şi nu i-a fost uşor nici preşedintelui Erdogan. E de înţeles că, în subtext, a fost un pas înapoi, Preşedintele turc şi-a călcat pe inimă şi pe orgoliu în acest demers. Însă mesajul cel mai important este că SUA şi Turcia merg spre relaţii foarte bune, chiar excelente, astăzi. Lira a încetat să cadă, în perspectiva eliberării pastorului evanghelist, iar ridicarea sancţiunilor şi eliminarea taxelor suplimentare pentru produsele industriale turceşti pot re-stabiliza economic Turcia şi pot aduce din nou încrederea investitorilor.

Preşedintele Erdogan şi establishmentul turc par să fi învăţat lecţia. Nu că nu puteau, cu încăpăţânare, să meargă înainte. Dar în perspectiva problemelor din nodul gordian sirian, în provincia Idlib, numai presiunile americane şi europene nu erau potrivite. Mai mult, Turcia a gustat, la Teheran, un moment foarte greu, când a fost ignorată de către Rusia şi Iran, care anunţau susţinerea opţiunii lui Al Assad de recucerire a întregului teritoriu sirian, deci şi a provinciei Idlib, acolo unde Turcia are trupe şi interese, şi unde se află, la Manbij, în acord cu SUA pentru patrulare comună, oraşul având o puternică minoritate kurdă şi trupe prezente ale SDF, Forţele Democratice Siriene, majoritar kurde.

În acest context complex, Turcia are nevoie de sprijin occidental în primul rând din cauza presiunilor la care o supune Rusia, dinspre Crimeea militarizată şi dinspre Estul Mediteranei, controlat autoritar deja de Rusia, care a amplasat şi baterii S300 în Siria. Astfel că, dincolo de angajarea pe mai departe a Rusiei şi Iranului, Turcia a anunţat participarea la formatul pe Siria format de Franţa, Germania şi Rusia – cu presiuni pentru scoaterea lui Arafat din viitorul statului sirian – dar şi relaţia bilaterală cu SUA ameliorată oferă noi pârghii şi alternative. O reapropiere mai consistentă de Israel ar putea întregi instrumentarul larg al Turciei pentru a se confrunta cu nebunia din Siria şi presiunile asupra propriului stat.