Bătălia publică, subterană şi ocultă pentru conducerea lumii de după pandemia de COVID-19

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Foto Shutterstock
Foto Shutterstock

Deşi ne aflăm în plină criză de coronavirus, iar în unele state – inclusiv România – lucrurile nu au decolat în direcţia unei explozii a numărului de cazuri, au început deja proiecţiile şi analizele, dar şi dezbaterile, confruntările şi acţiunile pentru a planifica modul în care va arăta şi cum va fi condusă lumea de după criza pandemică adusă de COVID-19.

Cu toate dimensiunile purtării acestei dezbateri – publică, subterană şi politică, în spatele uşilor închise, dar şi în spaţiile discrete şi chiar oculte. Iar ieşirea pe scenă a marilor spirite analitice, a personalităţilor, foştilor politicieni şi gânditori care asumă una sau alta din agende, una sau alta din variantele şi opţiunile leadership-ului de mâine trădează lansarea competiţiei şi partea vizibilă a icebergului acestei lupte încrâncenate care a pornit.

Agenda lumii de mâine: schimbare tectonică sau continuitate?

Pentru moment, o bază importantă de date lipseşte încă pentru a vedea cum iese lumea din actuala criză şi ce consecinţă are asupra multiplelor crize care decurg ca urmare a crizei de coronavirus: imagine şi propagandă, sistemul de sănătate, criza economică, criza de guvernanţă, criza de leadership, criza democraţiei. Nu ştim încă pe deplin cât durează, cu ce consecinţe, cât divide şi cât adună omenirea actuala criză pandemică globală.

Dacă toate acestea sunt neclare, pe piaţă au apărut numeroase naraţiuni competitive. Şi nu mă refer la cele naţionale, cu pledoarii pro-domo, pe care le propun deja unele naţiuni care şi-au făcut o obişnuinţă din a încerca să dirijeze dezbaterea prin instrumentarul lor centralizat, prin autocraţie şi populism, prin fuga după câştiguri de imagine ieftine, propagandă şi război informaţional, proiectat asupra tuturor celorlalte state ale lumii, în beneficiu propriu – Rusia şi China sunt citate cel mai des în această criză. Ci mă refer strict la dezbaterea reală de idei. Cea fundamentală, cu opţiuni diverse, şi ele trădând frământări şi agende diverse.

Iar aici lucrurile se decantează mai lesne: prima şi cea mai importantă dezbatere este cea despre drumul mai departe - globalizare versus naţionalism, democraţie versus autoritarism, care va fi învingătorul în planul imaginii şi atractivităţii modelului, a eficienţei în combaterea pandemiei, cine se va descurca mai bine în criză, care va găsi mai repede leacul şi vaccinul la coronavirus. Apoi actuala criză lansează marea dezbatere a eficienţei şi profesionalismului conducerii statului şi apetitul în materie de percepţie şi imagine în epoca social media - tehnocraţie versus populism, fără a ignora, ba din contra, punând în prim plan dezbaterea despre rolul politicului în momentele de criză şi nevoia de revenire la legătura cu societatea, îngemănarea cu societate civilă – sindicate, organizaţii neguvernamentale, patronale şi profesionale ale meseriilor, organizaţii religioase -  şi mai ales revenirea la meritocraţie, la resursa de cadre şi atragerea profesioniştilor în cadrul partidelor şi la integrarea profesioniştilor independenţi în sistemele administrative şi de conducere democratice.

După cum am văzut, cele mai grave componente ale conglomeratului de crize - pe care, dacă nu le-a generat, le-a amplificat şi adus în prim plan criza pandemiei de coronavirus - sunt criza de leadership – naţional, european, global – şi criza democraţiei – nevoia de perfecţionare a democraţiei în noile condiţii ale dezvoltării tehnologice şi a efectelor social media. Nu în ultimul rând, avem de a face cu o dezbatere fundamentală în privinţa lumii de după coronavirus: continuitatea  lumii aşa cum o cunoaştem deja sau suprapunerea/accelerarea crizelor trecutului va duce la o schimbare tectonică a lumii aşa cum o ştim spre o lume pe care nu o vom mai recunoaşte.

Opţiunile pentru gestionarul/conducătorul lumii de mâine: stat, organizaţie, conglomerat nestructurat sau anarhie

Lucrurile nu au început acum, şi lumea deja avea de gestionat aceste crize care veneau, cu  sau fără explozia de coronavirus din Wuhan şi răspândirea în lumea întreagă. Doar că COVID-19 le-a accelerat şi le-a adus în prim plan. Dezvoltările tehnologice mişcaseră lucrurile pe un spectru distinct demult, dar nimeni nu s-a ocupat de efectele de trend ale acestor schimbări asupra omului, societăţii, politicului şi relaţiilor internaţionale.

Soluţiile sunt câteva, aceleaşi şi nu trebuie să reinventăm roata, mai ales că nici lumea nu s-a schimbat aşa de dramatic peste noapte şi nici mintea noastră şi a planificatorilor de lângă decidenţi nu a evoluat şi nu va evolua atât de fantastic în 2-3-5 luni:

  • Lumea G0 – a nimănui, No One’s World – lumea anarhică fără leadership, după retragerea SUA lui Trump dacă nu într-o splendidă izolare, într-o postură mult mai preocupată de sine; - „America first, Great again!” – decât de asigurarea leadeshipului global.
  • Revenirea la lumea cu leadershipul SUA – chiar dacă mai nuanţată, mai schimbată şi cu sarcinile mai limitate, cu sau fără actualul preşedinte, cu sau fără actualul leadership american în funcţie.
  • Lumea G2, lumea globalizată după liniile majore ale marilor actori, SUA şi China. Dacă se înţeleg. Dacă rivalităţile şi perspectiva confruntării se estompează. Dacă colaborează. Dacă China acceptă regulile şi le şi respectă. Dacă nu cad în război. Sau măcar nu rup comerţul global, polarizându-l în două, cum au pornit să o facă. Slabe şanse! Ar trebui măcar o jumătate de miracol pentru asta, sau o presiune globală majoră.
  • Tripodul SUA-China-UE – care e mai degrabă o ambiţie europeană, o asumare vizionară a lui Emmanuel Macron privind rolul global al UE între cei doi mari, echilibrându-i, dar fără resursele şi acordul motoarelor economice europene. Din nou, greu de pus probabilităţi relevante aici, în dreptul acestui scenariu, pe termen scurt şi mediu.
  • P5 – grupul statelor membri permanenţi ai Consiliului de Securitate, ca lideri ai dezbaterii privind viitorul lumii şi gestiunea globalizării. Din nou, cu diferenţe foarte mari de calitate, portanţă, maniere, valori fundamentale şi greutate specifică între actori, şi cu divergenţe majore între ei. Dar cu o iniţiativă deja pe masă – Macron-Trump-Putin. Vedem şi liderii acţiunii, şi direcţiile ei, dacă această iniţiativă se va decanta în fapt.
  • G7(G8) – este un cadru natural de discuţie al marilor teme ale lumii, varianta G8 fiind dorinţa şi aspiraţia Rusiei, care nu se regăseşte în categoria celor mai industrializate state ale lumii, dar îşi doreşte rolul global.
  • G20 – un cadru mai larg, şi care estompează ambiţiile şi tendinţele politicii de Mare Putere pe care le relevă toate celelalte proiecte de până aici. A fost propus ca şi cadru într-o scrisoare publicată ca editorial în The Washington Times de către Mevlut Ceavusoglu, Ministrul de Externe al Turciei. E şi asta o pledoarie pro domo, dar are substanţa şi relevanţa sa.  

Scenariile leadership-ului Lumii de Mâine: anarhie sau coeziune transatlantică

Analiza noastră a dus la câteva scenarii, niciunul nefiind şi probabil, şi bun, şi salutar în contextul actual. Dar toate aduc în prim plan mai degrabă continuarea/accelerarea globalizării ca proces obiectiv, efectele crizei de coronavirus asupra opţiunilor populiste, naţionaliste, izolaţioniste, pe care le vom analiza mai jos.

  • Worse case scenario rămâne politica de putere - adică înclinaţia de folosire a forţei, a războiului, a influenţei agresive pentru a atinge obiective politice, respectiv politica de Mare Putere - adică tentaţia Marelui Târg între marile puteri, înclinate spre împărţirea între ele a dominaţiei lumii, ceea ce înseamnă, totodată, multipolarism, sfere de influenţă şi interese privilegiate, pe care să le domine fiecare şi pe seama cărora să facă tranzacţiile la masa verde între ele. Din păcate, un scenariu cu mult prea mare probabilitate de a se realiza.
  • Best case scenario rămâne aşezarea lumii bazată pe multilateralism, pe supremaţia dreptului, lumea bazată pe reguli, consensualism în decizii (practic valorile UE extrapolate la nivel global). Pe cât de bun, pe atât de mică probabilitatea unei evoluţii pe această direcţie în lumea de astăzi şi cu liderii politici pe care i-am moştenit pentru a trece lumea actuală prin criza de coronavirus.
  • Cel mai probabil scenariu oscilează între două variante, şi acestea pe scara bine-rău: Lumea G0, anarhică, fără leadership, cu rivalităţi între mari puteri şi, de ce nu, războaie posibile, cu ambiţii şi lideri neadecvaţi în funcţiile de prim plan şi cu abandonarea/marginalizarea profesionalismului şi a meritocraţiei, dar cu alunecări în partitocraţie şi închiderea sistemelor democratice;  sau Leadership transatlantic – dacă se reuşeşte depăşirea gestiunii proaste a crizei, populismului, tentaţia modificării naraţiunilor nefavorabile, cu o eventuală schimbare de leadership sau de opţiuni la actorii principali şi cu realizarea nevoii coordonării eforturilor globale pe linia statelor civilizate, occidentale, democratice.  

Dacă falia transatlantică pe care o forţează mulţi se închide, SUA nu va mai fi liderul pe care-l cunoaştem, va avea nevoie de sprijinul general şi de legitimitatea dată de contribuţia tuturor statelor democratice din comunitatea transatlantică. E simplu, e un drum cunoscut, bătătorit şi funcţional, are valori proprii comune la bază, e lesne de reconstruit, poate cu alţi lideri, şi poate fi catalizată voinţa şi susţinerea populaţiei pentru că nevoia este evidenta.

Din păcate, catalizatorul posibil al unui asemenea scenariu deopotrivă probabil şi apropiat de un best case include recursul la varianta duşmanului comun pentru a cataliza toată susţinerea, respectiv desemnarea Chinei ca duşman comun! Documentele americane şi multe din documentele europene şi ale statelor membre ale UE încep să conţină elementele convergente pe o asemenea direcţie.


FOTO Shutterstock

harta mondiala coronavirus test foto shutterstock

Marile personalităţi şi dezbaterea naraţiunilor distincte: soluţie naţională sau globală la coronavirus?

În diverse diapazoane, cu diferite nuanţe şi abordări, în chei proprii sau reflectând pregătirea, interesul şi grupurile cărora le aparţin, în prim plan au apărut marile personalităţi purtătoare ale ideilor alternative. Cu acelaşi program, cu aproximativ aceleaşi evaluări faptice – continuitatea lumii versus ruptura radicală, naţionalizarea globalizării versus accelerarea ei, cooperare versus conflict global, autocraţii versus democraţii liberale – cu toţii au trecut în revistă alternative, opţiuni pozitive şi negative, alunecări nefavorabile şi perspective pozitive.

Henry Kissinger, fost Secretar de Stat fundamental realist şi pragmatic, pe care îl respectă şi-l ascultă, cumva, Donald Trump – în măsură în care cineva poate să-l determine pe actualul Preşedinte al SUA să facă ceva - Richard Haas, Preşedintele CFR - Council of Foreign Relations al SUA care se luptă cu Gordon Brown - fost premier şi ministru al Finanţelor britanic, în vremea crizei economice 2007-2008- în privinţa celui mai optimist şi vocal în susţinerea accelerării globalizării de astăzi, ultimul vorbind nu numai de guvernanţă, ci de Guvern Mondial (trecând sub tăcere rivalităţi, conflicte şi imposibilităţi de a integra toţi actorii), mergând până la Yuval Harari, autorul israelian cel mai prolific şi structurat în zona catastrofelor, distrofiilor şi apocalipsei globale pe diferite direcţii – preocupat real de efectele controlului global prin artificial intelligence de către Guverne în COVID-19 asupra democraţiei, libertăţii şi alegerilor individuale – sunt cei mai cunoscuţi actori lansaţi în bătălia naraţiunilor pentru viitor.

Marea dezbatere, unde lucrurile par să se aşeze mai degrabă convergent aici, între specialiştii în Relaţii Internaţionale şi Securitate globală - chiar dacă specialiştii în medicină, pandemii şi modificări societale par a menţine opţiunea schimbărilor radicale(Vezi Anthony Fauci, Medicul Şef al Casei Albe) – este cea privind magnitudinea schimbărilor. Decantarea pare să arate, aşa cum gândim şi noi, că indiferent de magnitudinea schimbării, tendinţa este de a reveni la ceea ce cunoşti, la soluţiile ce au funcţionat, ce aplaudai sau considerai soluţia cea mai bună, deci o continuitate relativă, cu adaptarea la impactul crizei de coronavirus. Fireşte, dacă avem de a face cu o criză care durează neîntrerupt 12-18 luni – până la găsirea vaccinului – sau mai mult, dacă tulpina se schimbă şi se adaptează oportunist în fiecare sezon, suntem de acord atât cu faptul că criza va dura, cât şi că schimbările vor fi fundamentale.

În ceea ce priveşte naţionalizarea globalizării, respectiv creşterea rolului statului, respectiv a funcţionării mai eficiente a statelor autoritare, aici abordarea este, de asemenea, unanimă, şi arată că, deşi primele soluţii au fost naţionale, totuşi soluţia finală nu poate fi decât una comună, globală, chiar şi pentru simplul fapt că e de ajuns să rămână undeva virusul, şi el va reveni peste tot. La problemă globală, soluţie globală. Acest lucru nu înseamnă că nu vor exista schimbări în instituţiile globale, care au nevoie de ghidaj şi resurse, legitimitate şi profesionalizare, pentru a face faţă cerinţelor şi rolurilor cu care vrem să le înzestrăm – în primul rând WHO/OMS, Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

Deci vom avea o globalizare administrată mai bine, nu realizată mai rapid, peste noapte, dar totuşi o continuare a globalizării ca fenomen obiectiv mai degrabă decât o naţionalizare a globalizării. În acelaşi timp, se va discerne o preocupare tot mai mare pe direcţia evitării monopolului global al producţiei de orice fel de către un singur stat, indiferent de raţiunile economice. Şi va apărea tot mai mult nevoia creării la nivel naţional a mecanismelor de susţinere a capacităţilor ce pot face parte dintr-o economie de rezervă, de război, de criză.

Revenirea profesioniştilor şi elitelor consacrate ale societăţii

Schimbări relevante, masive, se văd şi la nivelul instituţiilor naţionale şi a rolurilor acestora. Însă dezbaterea între legitimitate, credibilitate şi profesionalism va aduce în prim plan meritocraţia şi această criză va arăta deviaţiile de natură democratică date, poate, cel puţin într-o măsură substanţială, de evoluţiile tehnologice şi de social media. Capacitatea partidelor şi guvernelor de natură politică de a aduce în prim plan, direct sau în parteneriat, profesioniştii credibili şi elitele consacrate ale societăţii, care să asume şi să îndeplinească rolurile de decidenţi şi în momente de pace, nu numai de război şi criză, va deveni punct de reper şi atractivitate sau respingere pentru viitoarele opţiuni ale publicului democrat.

Am lăsat nu întâmplător la final perspectivele de marginalizare a Rusiei, Ungariei, Iranului, Chinei, deopotrivă. Nu din perspectiva lipsei de respect sau a soluţiilor fezabile ce creează nevoia duşmanului comun, cât din eşecul în criză a populismului, autocraţiilor, iliberalismului şi naţionalismului izolaţionist. Frontierele închise nu au protejat pe nimeni, nu străinii au năvălit în ţară ci proprii resortisanţi. Soluţia de a pune pe cineva să aleagă dacă rămâne sau vine în ţară ţine de spiritul civic şi convingere, de raţiune şi responsabilitate – dar şi posibilităţi obiective de a trăi în ţara gazdă – şi mai puţin de impunere, blocaje, constrângeri  asupra propriilor cetăţeni.

Dar poate cea mai mare problemă a rămas invalidarea abordărilor triumfaliste, sforăitoare, bombastice şi absolute, extremiste în formă şi  goale în substanţă. De la primele abordări ale Preşedintelui Trump – “sunt vreo 15 cazuri şi dispar” – la cele ale lui Vladimir Putin  - „am rezolvat criza”, afirmaţie lansată înainte de izbucnirea reală a pandemiei – la vadra de vodcă şi sauna lui Lukashenko şi plantele tămăduitoare ale lui Berdîmuhamedov(care a interzis cuvântul coronavirus în Turkmenistan), până la Coreea de Nord a lui Kim Jong Un care e păzită cu automatul la frontiere şi nu declară nici un caz de infectare - toate s-au dovedit eşecuri prin lipsa soluţiilor. Virusul nu cunoaşte naţii şi frontiere, ci doar oameni, de toate categoriile şi culorile, pe care îi infectează. Gândire, pricepere, experienţă, expertiză, cunoaştere, ştiinţă, nu declaraţii goale!

Toate acestea subliniază faptul că a venit Timpul oamenilor serioşi. Decenţi, fără ambiţii de imagine, cu meserii clare la bază, recunoscuţi în domeniile lor, care au făcut ceva pentru naţiunile lor şi pentru domeniile în care activează, care şi-au probat deja competenţele. Ei trebuie să revină în prim plan, e necesară revenirea la elitele profesionale consacrate – retrase în turnuri de fildeş, alungate de imaginea reprobabilă a vieţii politice sau alungaţi direct de politica de cadre a contributorilor la campanii şi lipitorilor de afişe loiali ce populează partidele şi conducerile instituţiilor publice.

Clasa politică şi elitele profesionale trebuie să se întâlnească undeva la mijlocul drumului. Elitele, profesioniştii, oamenii serioşi trebuie să sprijine structura politică a statelor democratice, asumând roluri de decizie, conducere şi prim plan, în măsura în care şi clasa politică ce asigură legitimitatea şi strânge voturi trebuie să deschidă uşa, să atragă şi să-şi aducă profesioniştii alături. O meritocraţie care să echilibreze alunecarea democraţiei din era social media spre populism şi extreme, partitocraţii şi mai ales abordări excepţionaliste sau unipersonale de tip sic volo – c-aşa vreau eu!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite