De ce ar trebui atacat Iranul şi de ce asta nu se poate

Da, spune un tânăr profesor american de relaţii internaţionale. Nici pe departe, îl contrazice veteranul Stephen Walt de la Universitatea Harvard.  

Într-un articol publicat în Foreign Affairs, Matthew Kroenig, de la Universitatea Georgetown arată că beneficiile asociate atacării şi eliminării programului nuclear al Teheranului depăşesc cu mult riscurile pentru pacea regională, pe care le implică existenţa unui arsenal nuclear iranian. Deja, liderii mai multor state sunite (Arabia Saudită, Bahrein, Egipt) şi-au exprimat intenţia de a contrabalansa o potenţială bombă şiită prin dezvoltarea propriului arsenal. Iar asigurările primite dinspre Washington nu sunt suficiente. Cu alte cuvinte, un Iran nuclear ar putea declanşa o cursă a înarmărilor nucleare în Orientul Mijlociu, devenind un catalizator al proliferării nucleare în toată regiunea.

Poker nuclear

Totodată, pentru a constrânge opţiunile rivalilor săi geopolitici, Iranul ar putea opta pentru un transfer de tehnologie nucleară către aliaţii săi – organizaţii precum Hamas sau Hezbollah. Astfel, o bombă nucleară ar putea să ofere o „umbrelă” pentru agresiuni convenţionale şi campanii de diplomaţie coercitivă. Mizând pe o garanţie nucleară iraniană, Hezbollahul şi Hamasul ar fi mai predispuse asumării unor politici riscante, devenind mult mai puţin deschise spre compromis şi negociere.

La fel se văd lucrurile şi dinspre Israel: „Iranul ar putea transmite semnale cum că ar putea interveni, dacă Israelul ar ataca Hamas sau Hezbollah. Regimul iranian are o înclinaţie către risc şi către o politică riscantă de intimidare a adversarului. Acesta este un element nou pentru regiune: o ţară capabilă să-şi folosească capacităţile nucleare de descurajare pentru a-şi pune la adăpost acţiunile subversive neconvenţionale. Sub protecţia unei umbrele nucleare, nu e greu să ne imaginăm scenarii în care Iranul îşi flutură armele în efortul de a submina statele Golfului sau de a grăbi destabilizarea Libanului”, spune Shmuel Bar, director de studii la Institute of Policy and Strategy din Herzliya , Israel.

Mai mult, relaţia dintre Iran şi Israel ar putea oricând scăpa de sub control. Aceasta nu seamănă deloc cu cea instituţionalizată între URSS şi SUA în timpul Războiului Rece. Atunci existau elemente, formale şi informale, care asigurau echilibrul status-quo-ului: certitudinea unui arsenal de rezervă (pentru o a doua lovitură), canale de comunicare multidimensionale, experienţă de câteva decenii în managementul arsenalelor nucleare. „Sigur că Iranul nu va lansa premeditat un război nuclear sinucigaş. Dar volatila balanţă nucleară dintre Iran şi Israel ar putea oricând scăpa de sub control, generând un schimb nuclear între cele două ţări care ar putea atrage şi Statele Unite”, crede Matthew Kroenig.

Descurajarea costă

Dar oare o politică de îndiguire nucleară după reţeta omologată în timpul Războiului Rece nu este preferabilă unui atac american asupra Iranului? Pentru Matthew Kroenig, descurajarea ar fi prea costisitoare economic. Ar fi un preţ pe care o Americă slăbită economic nu îşi permite să îl plătească. Pentru a menţine ameninţarea iraniană sub control, Statele Unite ar trebui să susţină vreme de decenii, ample investiţii navale, terestre în regiune şi chiar să desfăşoare arme nucleare americane în Orientul Mijlociu. Practic, pentru ca îndiguirea să fie credibilă, Statele Unite trebuie să-şi extindă umbrela nucleară partenerilor săi din regiune, angajându-se să îi apere prin forţă militară.

Pentru profesorul de la Universitatea Georgetown, o operaţiune preventivă, care s-ar concentra pe lovituri chirurgicale împotriva centrelor gravitaţionale ale programului nuclear iranian (centrul de îmbogăţire a uraniului de la Isfahan, reactorul de apă grea de la Arak, centrifugele de la Natanz şi din apropierea Teheranului) este fezabilă. Eventualele represalii iraniene, sub forma încercării de închidere a strâmtorii Hormuz sau atacuri balistice asupra Europei, ar putea fi preîntâmpinate prin semnalerea faptului că Statele Unite nu sunt interesate să pună în pericol existenţa regimului. 

Războiul preventiv este inutil

În dezbatere a intrat imediat şi cunoscutul profesor Stephen Walt de la Universitatea Harvard. În 2003, Walt era una dintre rarele voci care se opuneau unei invazii irakiene, argumentând ca politicile regimului Saddam Hussein sunt descurajabile şi nu reprezintă o ameninţare iminentă pentru  pacea şi securitatea internaţională. Istoria i-a dat dreptate. Acum consideră ca analiza lui Kroenig este simplistă, contradictorie iar mesajul de fond, nu doar gonflat, ci şi profund eronat: deşi portretizează regimul iranian ca fiind o putere periculos de ambiţioasă, totuşi el nu oferă o imagine detaliată a capacităţilor militare mai degrabă modeste de care dispune Iranul (cheltuielile sale de apărare sunt de 10 miliarde de dolari, cele americane de 700 de miliarde); nu discută nici percepţiile elitelor iraniene, strategia lor externă sau faptul că politicile asimetrice adoptate de regimul de la Teheran sunt mai degrabă o modalitate de răspuns la mişcări ofensive ale Statelor Unite.

Pentru Walt, argumentul că umbrela nucleară ar putea fi folosită drept scut pentru lansarea unor aventuri convenţionale, nu este valid. Armele nucleare sunt potrivite pentru descurajarea unor atacuri asupra propriului teritoriu. Atât. Ele nu sunt potrivite pentru şantaj sau campanii de diplomaţie coercitivă. 

Totodată, Walt contestă nevoia ca Statele Unite să investească masiv în extinderea complexului militar din Orientul Mijlociu. În cele din urmă, Golful Persic este deja un „lac american”. Şi având în vedere cât este de uriaş arsenalul nuclear american, îndiguirea Iranului nu ar trebui să pună probleme fiscale suplimentare.

Nu în ultimul rând, proliferarea armelor nucleare dincolo de Iran şi Israel, nu este percepută de Walt ca fiind un pas spre sfârşitul lumii. Dimpotrivă, ar da şi celorlalţi actori regionali posibilitatea de a avea un cuvânt de spus în descurajarea şi limitarea ambiţiilor Teheranului: “Ar fi mult mai bine dacă Iranul şi vecinii săi nu ar trece pragul nuclear. Dar spre deosebire de Kroenig nu sunt pregătit să intru în panică şi să încep un război major doar de teama că o vor face.”