Este sănătatea un bun public?

Populaţia este cea mai importantă resursă a oricărui stat. În cazurile unor resurse naturale în cantităţi mai mici, devine foarte clară necesitatea creării plusvalorii, a economiei sănătoase – care se bazează doar pe o populaţie sănătoasă , susţine Bălăşescu.

În cazul în care un stat ca România cu resurse limitate şi care este nevoit să concureze pe mai multe nişe ale economiei globale neglijează starea de sănătate a populaţiei, neluând-o în calcul ca parte componentă a resurselor sale, atunci o sărăcire a acestuia este foarte probabilă. 

Articol apărut în numărul 27 al FP România.

Statul naţiune modern este expresia politică a construcţiei unei comunităţi imaginare bazate pe mituri fondatoare care vorbesc despre unitatea fie a idealurilor, fie a apartenenţei etnice (exprimate în limbă) sau religioase, fie de o combinaţie a acestora, asigurând o unitate teritorială şi exploatarea resurselor acestui teritoriu în beneficiul comunităţii (în mod ideal). Deşi deja expuse ca mituri (constructe culturale, nu daturi naturale), efectele construcţiei lor continuă să constituie baza logicii organizării politice globale.

Relaţia între sănătatea populaţiei şi statul naţiune este una directă şi fără echivoc. Dacă un stat nu îşi acordă resursele naturale cu cele ale populaţiei şi nu consideră sănătatea populaţiei o resursă strategică naţională, acel stat are şanse importante de a sărăci sau de a nu reuşi să treacă un prag de bunăstare destul de coborât.

Statul este generator şi produs al miturilor naţionale şi gardian, beneficiar şi redistribuitor al produsului comunitar. Două mari categorii de resurse contribuie la produsul intern al unui stat: resursele naturale brute şi produsele derivate (de la agricultură şi industrie până la tehnologie şi finanţe).

Tradiţional, economiile naţionale se sprijină pe o combinaţie între cele două tipuri de resurse. Dar transformarea lor în valoare, adică plusvaloare ce asigură existenţa şi rostul statului, este în sarcina populaţiei. Populaţia este cea mai importantă resursă a oricărui stat. În funcţie de preponderenţa celorlalte resurse, şi combinat cu ideologia politică a momentului, statele aleg să administreze această resursă ultimă în feluri diferite. De exemplu, în majoritatea cazurilor în care un stat este bogat în resurse naturale care aduc beneficii trezoreriei fără mult efort al populaţiei, aceasta este fie neglijată, fie integral asistată (fie ambele, simultan). Fiind, de obicei, cazul de una sau două resurse majore, monopolul asupra lor coincide cu clasa politică şi aparatul de stat restrâns, care în multe cazuri se retrage strategic din zone ale administraţiei populaţiei sau chiar al exploatării resurselor, preferând statutul de rentier.

În cazurile unor resurse naturale în cantităţi mai mici sau în absenţa lor devine foarte clară necesitatea creării plusvalorii, a economiei sănătoase – care se bazează doar pe o populaţie sănătoasă şi cu capacitate de reînnoire. În cazul în care un stat cu resurse limitate şi care este nevoit să concureze pe mai multe nişe ale economiei globale - România este acest tip de stat - neglijează starea de sănătate a populaţiei, neluând-o în calcul, ca parte componentă a resurselor sale, atunci este foarte probabilă o sărăcire a acestuia - implicit a comunităţii imaginare naţionale.

Beneficiind de ultimii 20 de ani de inginerie financiară, multe state, printre care şi România, au trăit în mirajul producerii de plus valoare doar în baze speculative. Statul a devenit un jucător pe pieţele de capital cot la cot cu hedge fund-uri, iar populaţia părea că nu mai contează (şi nici nu conta) în jocul complicat al finanţelor şi derivativelor. Multe state au profitat de această conjunctură pentru a se retrage "strategic" din domeniile de interes primordial pentru populaţie, sănătatea şi educaţia, şi de a lăsa loc acolo agenţilor economici privaţi şi speculaţiilor financiare. De ce aceste două domenii sunt atât de interesante pentru business? Pentru că materia lor primă, populaţia, e inepuizabilă atâta timp cât vorbim de economie. Petrolul se va termina, poate, însă e foarte probabil ca oamenii să îi supravieţuiască. Şi să fie în continuare sănătoşi sau bolnavi.

Întrebarea nu este dacă un stat ar trebui sau nu să se implice în asigurarea stării de sănătate a populaţiei. Fără acest fapt administrativ elementar el nu ar putea exista. Întrebarea este de fapt de grad: care este justa măsură a acestei implicări, care sunt mijloacele prin care această implicare să fie eficientă şi cum asigură statul un just echilibru al accesului la sănătate a întregii populaţii.

Alexandru Bălăşescu este doctor în antropologie. În prezent este director adjunct al ICR Istanbul.