Cum să salvăm euro fără Germania

În ciuda înţelegerii afişate de Paris şi Berlin, viziunile lor asupra viitorului Europei sunt foarte diferite. Iar Germania a devenit principalul obstacol pe drumul unei mai bune integrări. Iată de ce Franţa ar trebui să preia conducerea şi să-şi lase partenerul în urmă, scrie un editorialist al Times. 

Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revistă a presei europene, în zece limbi.

Acum, când “destinul federal” al Europei devine pe zi ce trece mai palpabil, proiectul european, ameninţat iniţial de contradicţia dintre politicile fiscale şi cele monetare ale naţiunilor din zona euro, pare să se găsească acum în faţa unei noi piedici, mult mai profundă decât prima. Toată lumea este de acord că Europa se află în situaţia clară de a alege între a abandona moneda euro sau de a face un salt spectaculos către o “adevărată guvernare economică europeană”, după cum s-a exprimat preşedintele Sarkozy, la întâlnirea din 16 august, de la Paris.

În practică, acest lucru se reduce la doua lucruri. Primul se referă la înlocuirea parţială a datoriilor guvernelor naţionale prin emiterea aşa-numitelor obligaţiuni euro, garantate în mod egal de toate naţiunile zonei euro şi de cetăţenii lor – plătitorii de taxe. De la bun început această propunere nu a fost agreată de Germania, Austria şi celelalte naţiuni cu statut de creditor, iar cancelarul german Angela Merkel a desconsiderat-o complet la ultima întâlnire; cu toate acestea, rezistenţa opozanţilor slăbeşte.

Al doilea lucru, cerut ca şi quid pro quo de ţările creditoare, va fi un control centralizat al taxelor şi cheltuielilor guvernelor, control realizat de o trezorerie federală europeană care va avea putere de vot în hotărârile privind politicile fiscale ale statelor membre. Bineînţeles, Grecia, Italia, Spania şi alte ţări datornice s-au opus vehement acestei propuneri, dar şi rezistenţa acestora scade. (...)

Două naţiuni, două teorii

În prezent, Europa trebuie să reziste celei de a doua lacune – aceea că ideile Germaniei şi Franţei referitoare la federalizarea Europei sunt profund incompatibile. Nu numai că cele două naţiuni au teorii complet diferite privind centralizarea şi cedarea guvernării, dar cu atât mai mult viziunile celor două state asupra Europei federale sunt fundamental incompatibile în privinţa politicilor de conducere.

Nemţii se consideră principală puterea economică a Europei şi de aceea cred că sunt îndreptăţiţi să conducă zona euro conform propriului model. În mod egal, francezii susţin că de-a lungul istoriei naţiunea lor s-a dovedit a fi un model de diplomaţie, inteligenţă şi birocraţie şi de aceea se văd în mod natural în poziţii de conducere a tuturor instituţiilor europene. Marea problemă fundamentală ce trebuie rezolvată acum, pentru ca euro să funcţioneze în continuare, nu este punerea în discuţie a necesităţii existenţei unei Europe federale, ci cine anume dintre Franţa şi Germania va conduce federaţia ce se formează.

La momentul actual Germania este considerată dominantă, deoarece ea duce greul plăţilor în criza euro, dar dacă dl Sarkozy îşi joacă bine cărţile, ar putea înclina balanţa în favoarea Franţei. (...)

Considerând lipsa sa de solidaritate cu alte ţări din zona euro, Germaniei i s-ar putea cere în mod politicos să părăsească federaţia. O altă posibilitate ar fi ca o decizie sa fie declanşată de o revoltă politică sau de o hotărâre judecătorească din interiorul Germaniei, în situaţia în care alţi membri ai zonei euro vor sări peste obiecţiile acesteia şi vor forţa Banca Centrală Europeană să cumpere cantităţi importante din datoriile Italiei și Spaniei.

Alternativa Franţei

Germania ar putea ca urmare să emită o nouă marcă germană şi apoi alte ţări vor trebui să facă o simplă alegere: să urmeze modelul german şi să iasă din zona euro sau să continue într-un grup mai mic, condus de Franţa, similar cu Grupul Monetar Latin, care a unit Franţa, Spania, Italia, Grecia și Belgia între 1866 şi 1908.

Retragerea voluntară a Germaniei ar putea ridica mult mai puţine probleme legale şi instituţionale decât dizolvarea monedei euro prin expulzarea forţată a Greciei, Italiei și Spaniei. Germaniei i-ar putea fi oferită o derogare de la tratatul de la Maastricht, similar cu situaţiile de care s-au bucurat Marea Britanie şi Danemarca. Deţinătorii obligaţiunilor germane nu ar avea nimic de obiectat, deoarece portofoliile lor ar fi transformate într-o monedă mai puternică – noua marcă.

Banca Centrală Europeană (BCE) ar continua să funcţioneze ca şi până acum, dar fără directori din Germania (Danemarca sau Austria). Prin înlăturarea dreptului de vot al nemţilor, BCE ar putea să cumpere imediat cantităţi nelimitate de obligaţiuni italiene sau spaniole, aşa cum Banca Angliei si Trezoreria SUA au cumpărat propriile lor obligaţiuni naţionale. În timp, membrii remanenţi ai zonei euro ar negocia un tratat nou, creând un minister federal de finanţe însărcinat cu crearea de obligaţiuni garantate în comun şi cu administrarea politicilor fiscale comune.

Pentru toate ţările latine, incluzând Franţa, această situaţie ar oferi avantaje uriaşe şi fără neajunsuri importante. Ele ar putea recâştiga controlul asupra propriilor monede naţionale şi ar putea să le folosească la răscumpărarea datoriilor propriilor guverne. Din proprie voinţă, aceste state ar putea devaloriza monedele naţionale, fără însă a provoca conflicte comerciale cu vecinii lor latini. (...)

Ţările din centrul Europei s-ar înghesui să se alăture zonei euro conduse de Franţa, căci alternativa ar fi deţinerea de monede naţionale supraevaluate. Mult mai important, Polonia şi Ungaria sunt mult mai înclinate în a se vedea ca ţări europene care urmează conducerea Franţei, decât în a devenii colonii economice ale Germaniei. Cel mai mare câştig al Franţei ar fi că membrii elitei birocratice a ţării ar deveni din nou conducători incontestabil ai proiectului federal european.

Între timp, exportatorii şi bancherii germani ar suferi cele mai mari şocuri de deflaţie – atât de puternice, încât Germania s-ar putea reîntoarce cu coada între picioare implorând reacceptarea în uniunea monedei euro, condusă de Franţa. (...)

Versiunea completă, pe Presseurop.eu/ro.