Ce nu a reuşit să repare summitul NATO de la Chicago

Preşedintele american Barack Obama şi premierul britanic David Cameron la summitul NATO de la Chicago.

Dincolo de festivismul afişat la fiecare summit, NATO rămâne o Alianţă cu multiple probleme.  În opinia profesorului Julian Lindley-French de la Academia de Apărare a Olandei, summitul de la Chicago nu a reuşit să corecteze dezechilibrul dintre cele două maluri ale Atlanticului în materie de responsabilităţi, bugete sau viziune strategică.

”Până când nu veţi răspunde acestor chestiuni în mod substanţial, summit-urile NATO vor continua să se succeadă depăşindu-se reciproc doar în şampanie irelevantă şi veţi continua să prezidaţi peste un incubator marginal de coaliţii de voinţă deficitare”, i-a transmis Julian Lindley-French, şefului NATO.

Mai întâi, “disonanţa de perspectivă dintre puterile anglo-saxone ale Alianţei şi puterile continentale europene” a atins o cotă de avarie. În consecinţă, pe fondul reorientării Washingtonului dinspre Europa, spre Pacific, s-ar putea să asistăm la conturarea unui nou clivaj, între un pol maritim anglo-saxon reunind SUA, Marea Britanie, Canada, concomitent cu ascensiuena unei grupări reunind puterile continentale.

„O anglosferă se formează lent care împinge Canada şi Marea Britanie să se alature americanilor într-o strategie globală maritimă, în timp ce europenii continentali se irosesc într-un demers de apărare falimentar care va ucide NATO”, spune Lindley-French.    

În al doilea rând, Chicago nu a reuşit să aşeze Alianţa pe fundamente mai echitabile. Se spera că summitul va fi un fel de catalizator care să redistribuie responsabilităţile (financiare, dar şi a sarcinilor) între Statele Unite şi Europa, considerată asemeni unui pasager clandestin. „În centrul NATO se află un contract implicit; cel mai puţin puternic câştigă protecţia celui mai puternic în schimbul împărţirii responsabilităţilor NATO. 

Astăzi, pentru mulţi din America de Nord şi Marea Britanie, contractul devine: eu am responsabilitatea de a te apăra pe tine fără a exista aşteptarea ca eu să primesc ceva în schimb”. Paradoxal, deşi, austeritatea ar fi trebuit să conducă la mai multă sinergie şi coordonare, se întâmplă exact contrariul. În cele din urmă, „nicio Alianţă nu poate supravieţui dezechilibrului de investiţii, riscuri şi eforturi care caracterizează astăzi NATO”, concluzionează French.

În al treilea rând, nu există la nivelul Alianţei un consens clar despre cum să se depăşească disparitatea dintre strategie, austeritate şi capacitate. Deşi se vorbeşte despre apărare inteligentă, cyber-defence, apărare antibalistică, forţe expediţionare, totuşi nu există un acord asupra modului în care vor fi finanţate aceste capabilităţi şi cum va putea Europa să şi le permită într-o epocă în care cheltuielile militare vor fi primele sacrificate. Nu este suficient un simplu angajament politic. De prea multe ori, în trecut, NATO a înregistrat eşecuri exemplare, într-un timp când banii nu erau o problemă (la Washington în 1999 sau la Praga în 2002). Şi, culmea, lista de cumpărături de atunci nu era cu mult mai diferită faţă de cea de acum.