De ce au renunţat saudiţii la Assad

Presiunea internaţională tot mai intensă asupra regimului Assad oferă regelui saudit pretextul ideal pentru a da o lovitură de knock-out alianţei dintre Siria şi Iran.

Presiunea internaţională pentru reformarea regimului Assad a devenit tot mai intensă. În ultimele zile, efortul Naţiunilor Unite (coordonat de către europeni şi americani) a primit o susţinere simbolică din partea Casei de Saud. Imediat, principalele organizatii arabe - Consiliul de Cooperare al Golfului şi Liga Arabă - au urmat poziţia Casei de Saud. Ambele organizaţii au emis primele lor declaraţii oficiale de condamnare a folosirii excesive a forţei si au cerut regimului Assad încetarea imediată a violenţelor.

Totuşi, surpriza cea mai mare vine din partea regelui Abdullah: „Ceea ce se întâmplă în Siria nu este acceptabil pentru Arabia Saudită”, a spus regele şi a cerut oprirea „maşinii de ucis”. Un comportament invers celui adoptat în Bahrein. Dar a mers chiar mai departe: a rechemat Ambasadorul de la Damasc, pas imediat replicat de Kuweit şi Bahrein. Deşi nimeni nu vorbeşte public despre necesitatea ca Assad să îl urmeze pe Mubarak, totuşi gesturile saudite spun multe pentru un monarh recunoscut pentru prudenţa sa: ”După cinci luni de stat pe margine, este un semn cert că regele Abdullah pariază pe faptul că zilele lui Assad sunt numărate”, crede John Hannah într-un articol pentru ediţia online a FP.

În căutarea călcâiului lui Ahile

Poziţia saudită ar putea reprezenta un moment de cotitură pe care Washingtonul şi aliaţii europeni ar trebui să îl exploateze. Pentru un plus de sincronizare, o coaliţie de voinţă ar putea fi creată reunind SUA, Turcia, Franţa, Germania, Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe Unite. Presiunea externă s-ar putea intensifica dacă europenii (Germania, Franţa şi Italia) ar fi convinşi să-şi suspende importurile de petrol, totalizând aproximativ 150.000 de barili de petrol pe zi, adică mai bine de un sfert din veniturile totale ale regimului sirian. Izolarea regimului Assad, prin expulzarea reprezentantului sirian din capitalele statelor virtualei coaliţii este o alta opţiune.

Motivele saudite

Dar ce i-a convins pe saudiţi, un regim instinctiv orientat spre conservarea status quo-ului regional, să schimbe macazul şi să se plaseze alături de revoluţionari? O convertire la principiile responsabilităţii de a proteja? Nici pe departe. Mai degrabă un calcul rece şi o atentă evaluare a balanţei de putere în regiune. Presiunea internaţională tot mai intensă asupra regimului Assad, oferă pretextul ideal pentru a da o lovitură de knock-out alianţei dintre Siria şi Iran.

„Regele ştie că nimic nu ar slăbi Iranul mai mult” ca o eventuală cădere a regimului Assad, iată o credinţă adânc înrădăcinată la nivelul elitelor de la Riad. Rivalitatea dintre Arabia Saudită şi Iran pare să ofere cea mai potrivită lentilă pentru decodificarea şi înţelegerea politicii regionale a Casei de Saud. Mai este un ingredient, altfel crucial, de care ar trebui să ţinem seama în evaluarea raţiunilor strategice ale Riadului: balanţa de putere sectară (sensibila competiţie dintre şiiţi şi suniţi) din regiune. Este un factor care a jucat rolul principal în intervenţia saudită din Bahrein unde o majoritate şiită era cât pe ce să doboare un regim sunit. Iar astăzi explică mişcarea împotriva lui Assad.

Într-un articol pentru FP, Gregory Gause consideră că logica balanţei de putere dintre şiiţi şi suniţi a ghidat din primul moment răspunsul Riadului la „Primăvara Arabă”. Aparent, este asul din mâneca Casei de Saud pentru simplul motiv că suniţii din regiune sunt mai numeroşi. În timp însă, o politică regională care încurajează polarizarea Orientului Mijlociu pe linii confesionale ar putea redeschide o rană aflată încă în curs de vindecare: Irakul, unde raportul dintre majoritatea şiita şi minoritatea sunită rămâne extrem de fragil. Să nu uităm că stabilizarea Irakului a venit după un sângeros război civil sectar pe care suniţii l-au pierdut.