O nouă relație România-Ucraina?

România și Ucraina au multe probleme în comun și există destul de puțină cunoaștere reciprocă, precum și multe stereotipuri. Dar există și oportunități de cooperare importante între cele două țări în probleme precum dosarul transnistrean, securitatea energetică, dar și transferul de know-how în privința democratizării. Cam așa ar putea suna concluzia Forumului România-Ucraina organizat de CRPE la București.

Experți din think-tank-uri și ONG-uri ucrainene au putut lua contact pentru două zile cu omologi din România, să se cunoască și să discute despre evoluțiile din Ucraina, Republica Moldova, România și din regiune în general.

Ucraina a început cu avânt drumul de integrare în UE, dar pare să se fi blocat pe parcurs. O recunosc chiar avocații săi cei mai vocali din UE, polonezii. Ambasadorul Poloniei prezent la eveniment a menționat că ultimele evoluții ale Ucrainei sunt alarmante: ”justiția este selectivă, iar tratamentul aplicat Iulia Timoșenko este tulburător”. Totuși el a atenționat că relația UE cu un actor strategic atât de important nu trebuie redusă și influențată de un singur caz. Ca urmare, Polonia respinge boicotarea Campionatului European (poziție împărtășită și de România), pledând că ”izolarea Ucrainei nu este un scop și trebuie să evităm să trimitem un semnal negativ către societatea ucraineană”. În plus, evenimentele sportive nu ar trebui amestecate cu problemele politice. Pentru Polonia obiectivul pe termen lung rămâne integrarea Ucrainei în Europa: “proiectul european nu este complet fără Ucraina”.

Olexiy Haran, director al School for Policy Analysis, University of Kyiv Mohyla Academy, crede că dosarul Timoșenko este „doar vârful aisbergului și că orientarea autoritară a țării a început mult mai devreme”. În intervenția sa, expertul a criticat reacția întârziată a Vestului față de deriva autoritară din Ucraina.

Volodymyr Fesenko, director al Centrului Penta de studii politice aplicate, susține că ”există un paradox în faptul că UE și Ucraina au ajuns foarte aproape de semnarea unui nou acord de asociere, dar din acel moment a apărut un pericol la adresa perspectivei europene a Ucrainei”. El punctează faptul că în perioada președintelui Leonid Kucima s-a vorbit mult despre integrarea europeană, dar în esență totul a rămas la stadiul de “mimare tactică” fără a se derula reforme structurale.

Un alt paradox este pentru Fesenko că după perioada de euroromantism, de dorință rapidă de apropiere de UE (fără însă a se trece la o reformă sistemică a instituțiilor ucrainiene), din era Iușcenko, Ianukovici, perceput ca omul rușilor, consideră UE drept o prioritate de politică externă a Ucrainei. ”Este vorba despre o alegere multivectorială. O integrare pragmatică, determinată de opțiunea elitelor economice interesate de piața uriașă a UE. Ucraina vrea să se folosească de UE pentru modernizare”, explică Fesenko.

Desigur la mijloc este și un interes geopolitic – crearea unei contraponderi la Rusia prin apropierea secvențială de Europa. În cele din urmă, Ianukovici “nu vrea să fie la mâna Rusiei”. Pe fond, însă, această politică externă multivectorială, de balans între doi poli geopolitici oferă Kievului un leverage semnificativ. În prezent, o treime din schimburile comerciale ale Ucrainei sunt cu UE, față de doar 35% cu Rusia. O treime dintre ucraineni susțin și integrarea în UE și în Uniunea cu Rusia. Dar pentru elitele europene, ”Ucraina a devenit ca o valiză grea fără mâner pe care nu o vrei, dar pe care nici nu poți să o arunci. Multe dintre statele europene rămân sceptice, temându-se că o eventuală integrare a Ucrainei ar putea schimba balanța de putere internă din Europa instituționalizată”.

Relația cu România

La împlinirea a 20 de ani de la stabilirea relațiilor româno-ucrainene, relația bilaterală este încă dominată mai ales de neîncredere și stereotipuri ceea ce împiedică avansarea la o nouă etapă, a constatat Armand Goșu, profesor la Universitatea București. În acest sens, o cale de a demonta aceste stereotipuri ar fi ca cele două părți să se cunoască mai bine direct, nu prin canale intermediare. Deseori informațiile despre Ucraina sau România sunt luate mai ales din presa occidentală, ceea ce duce adeseori la percepții greșite.

Armand Goșu consideră că în relația bilaterală, Bucureștiul ar trebui să plece de la obiectivul strategic al României ca în vecinătatea sa estică să “existe stabilitate, securitate si predictibilitate politică, prosperitate economică și pace socială. Cu alte cuvinte, România este vital interesată ca în țările cu care se învecinează – Republica Moldova și Ucraina – să fie democratice, prospere economic, iar securitatea lor să nu le fie primejduită de nicio amenințare”. Singurul vehicul instituțional pentru îndeplinirea acestui obiectiv este, în opinia sa, integrarea europeană. România poate susține acest lucru prin votul ei în toate structurile de la Bruxelles.

Pe lângă cooperarea București-Kiev în cadrul programelor transfrontaliere, dar și in formatele de tipul Parteneriatului Estic, Sinergiei Mării Negre și Strategiei Dunării, ”România ar putea să transfere experiența sa de tranziție în domenii precum reforma poliției, justiției, lupta împotriva corupției, libertatea media sau consolidarea societății civile”. Pe de altă parte, o cunoaștere profundă a realităților din Ucraina ar putea transforma Bucureștiul într-un avocat al Ucrainei în UE, alături de Polonia și statele baltice.

Nicu Popescu, cercetător la ECFR, consideră însă că România nu are credibilitatea necesară pentru a se poziționa ca un stat-exemplu pentru Ucraina și asta chiar dacă, ”în România poliția și vama funcționează mult mai bine și mai puțin corupt decât în Ucraina”. În opinia sa, Ucraina este un stat captiv al corupției, iar lipsa de progrese ale acestei țări în privința reformelor se explică în primul rând prin lipsa voinței politice.

Popescu recomandă autorităților române să pună mai degrabă accent pe proiecte comune precum cele de infrastructură în relația cu Ucraina, decât să se erijeze în model de tranziție. El critică și modelul multivectorialității politicii externe ucrainene care ”a devenit o scuză pentru a bate pasul pe loc cu reformele și pentru a menține sistemul politic actual foarte corupt”. El recomandă Ucrainei să se inspire mai degrabă din multivectorialitatea finlandeză care presupune concesii simbolice, dar nu de substanță făcute Moscovei și care nu au afectat orientarea pro-occidentală a țării.

Nataliia Belitser, cercetătoare la Institutul ucrainean pentru democrație, crede că un proiect comun ar putea fi crearea unei echipe mixte de mediatori româno-ucraineană, vorbitoare de rusă, care să se implice în soluționarea conflictului transnistrean. În plus, Belitser este adepta schimbului de bune practici și al unui dialog al tranziției cu România, pentru că ”România are de exemplu o expertiză în integrarea cu succes a comunității musulmane turco-tătare”.

Iurii Korolchuk, expert la Institutul de studii energetice, susține că România și Ucraina ar putea colabora pentru a transporta gaze din Turcia în Ucraina și în folosirea depozitelor subterane, care sunt 13 în Ucraina – cele mai mari din Europa – și 8 în România.

Până acolo însă, Oksana Pyliavets, analistă la Institute of World Policy, arată că Ucraina și România au totuși multe rețineri una față de cealaltă. Un astfel de exemplu este subiectul amplasării scutului american anti-rachetă în România. ”Scutul e rău pentru Ucraina pentru că Rusia este împotriva lui, iar țara noastră se află între doi poli de putere”, crede și Oleksii Semenii, director adjunct la International Foundation ”United World”. În general însă, deși mulți dintre invitații ucrainieni sunt destul de critici făță de amplasarea unor elemente ale scutului american în România, ei nu par să reproșeze același lucru și Poloniei.