O "primăvară arabă", şi în Caucazul de Nord?

Doku Umarov, auto-proclamatul „emir al mujahedinilor caucazieni” a declarat că revoltele arabe şi insurgenţa militanţilor islamişti din Caucazul de Nord împărtăşesc ţelul răspândirii şaria în lume.

După ce preşedintele Medvedev a anunţat la Deauville că Rusia susţine îndepărtarea de la putere a lui Gaddafi, Franţa şi SUA s-au declarat dispuse să ajute Moscova în combaterea insurgenţei islamice din Caucazul de nord. Liderul acesteia, Doku Umarov  susţine că revoltele arabe şi insurgenţa militanţilor islamişti din Caucazul de Nord împărtăşesc ţelul comun al răspândirii legii islamice în lume. Extinderea Primăve

Articol din FP România nr. 22  (mai/ iunie 2011), apărută pe 16 mai.

Vezi şi: "Primăvara arabă" îşi caută loc şi în Caucaz

Valul de revolte din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu (Tunisia, Egipt, Yemen, Iordania, Bahrain, Libia, Siria) este al doilea din lumea arabă, după cel din 1916, al cărui obiectiv a fost obţinerea independenţei faţă de Imperiul Otoman. La scară globală, probabil va fi denumit, retrospectiv, al patrulea val de democratizare – din moment ce valul care a cuprins Peninsula Iberică, America Latină şi Europa de Est (1974-1991) este considerat a fi, urmând formula lui Samuel Huntington, cel de al treilea.

Democraţia originală

Experienţa Europei de Est arată că între caracterul negociat al revoluţiilor şi consolidarea procedurală ulterioară a democraţiei - sub aspectele domniei legii, responsabilităţii, caracterului participativ şi modului de desfăşurare al alegerilor - există o corelaţie care nu poate fi ignorată. Acolo unde „revoluţia negociată” a fost încheiată cu succes, a avut loc şi o stabilizare relativă a democraţiei. Acolo unde modelul nu s-a putut aplica sau a eşuat, a avut loc o democratizare imperfectă, marcată de poticneli şi reculuri semnificative.

Aşa după cum arăt în lucrarea mea "Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene", una din „lecţiile” globale majore ale revoluţiilor est-europene este aceea că democraţia autentică este un produs cu rădăcini organice, creat „la origine”, mai degrabă indigen decât importat. În cazul revoltelor din lumea arabă, Occidentul a preferat însă, la fel ca în cazul revoluţiilor „colorate” din spaţiul ex-sovietic (Georgia, Ucraina, Kîrgîzstan), „exportul de democraţie”.

Tentaţia patronajului
 
Pentru lumea occidentală, tentaţia de a prelua controlul asupra procesului de democratizare în lumea arabă, a-l canaliza şi direcţiona este mare şi are mize geopolitice şi geoeconomice însemnate.

În cazul Siriei, unde Rusia deţine o importantă bază navală, este vorba de eliminarea ei din Marea Mediterană. În cazul Libiei, este vorba nu doar de petrol (nu întâmplător, protestele au început în partea de est a ţării, unde se găsesc mari resurse petroliere), ci şi de controlul asupra unei părţi a coastei mediteraneene (în condiţiile în care Gaddafi a refuzat intrarea sa sub controlul lui United States African Command) şi limitarea Chinei (ce deţine importante investiţii în domeniile energetic şi al construcţiilor în Libia) din bazinul mediteranean. Iar exemplele ar putea continua, mize mai mult sau mai puţin similare putând fi identificate şi în celelalte ţări cuprinse de revoltele „primăverii arabe”.

Extinderea revoltelor

Procesul de democratizare început în Nordul Africii şi Orientul Mijlociu s-ar putea extinde până în Caucazul de Nord. Într-adevăr, Doku Umarov, auto-proclamatul „emir al mujahedinilor caucazieni”, ce şi-a asumat responsabilitatea atentatelor ucigaşe de la metroul moscovit (2010) şi aeroportul Domodedovo (februarie 2011), a declarat că revoltele arabe şi insurgenţa militanţilor islamişti din Caucazul de Nord împărtăşesc ţelul comun al răspândirii legii islamice în lume.

Rusia pare însă decisă a contracara tentativele grupurilor extremiste de extindere a activităţilor lor subversive în zonă şi a stăvili răspândirea instabilităţii în Asia Centrală. În acest sens, Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă intenţionează să organizeze consultaţii ale ţărilor membre (Rusia, Kazahstan, Uzbekistan, Kîrgîzstan,Tajikistan, Belarus şi Armenia) asupra situaţiei din  Kîrgîzstan şi Tajikistan, punctele focale ale unei potenţiale destabilizări regionale. Mai mult decât atât, încă de la finele anului trecut, organizaţia a adoptat noi documente care fac posibilă desfăşurarea de forţe de menţinere a păcii la cererea unuia din statele membre. 

Extinderea revoltelor, pe principiul dominoului, în Caucazul de Nord, ar putea antrena însă nu doar destabilizarea Rusiei, ci şi a ţărilor din Asia Centrală, de stabilitatea cărora depinde în bună măsură stabilitatea în Afganistan şi Irak. Uzbekistan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan găzduiesc baze NATO, iar ultimele două alcătuiesc nucleul proiectului pieţei regionale energetice central-sud-asiatice, furnizând energia hidroelectrică necesară refacerii economice a Afganistanului.

Schimbările de regim ar putea afecta disponibilitatea acestor ţări de a găzdui baze NATO. Simpla fragilizare a guvernelor existente în regiune ar putea submina eforturile internaţionale de stăvilire a traficului de droguri din Afganistan şi crea noi sălaşuri pentru terorişti.

Nu trebuie omis nici faptul că regiunea este afectată de deficite de apă şi alimentare determinate de perioade ciclice de secetă prelungită, întreruperi periodice ale curentului electric şi conflicte interne ce-i opun pe kazahi, uzbecilor, iar pe cei din urmă, tadjicilor – factori agravanţi ce complică şi mai mult ecuaţia stabilităţii în zonă.

Reţeta de stabilizare

În locul planurilor de remodelare geopolitică ale Asiei Centrale, SUA şi NATO ar trebui să promoveze în plan regional o strategie de revitalizare economică, întemeiată pe acordarea unui rol mai semnificativ atât statelor central-asiatice înseşi, cât şi Rusiei şi Chinei. Regiunea are nevoie urgentă de ajutor şi asistenţă tehnică pentru asigurarea securităţii sale alimentare şi încurajarea utilizării de resurse energetice regenerabile.
Implicarea Rusiei şi Chinei în soluţionarea acestor probleme economice vitale nu ar dăuna cu nimic misiunii NATO în Afganistan. Dimpotrivă, ea ar contribui la succesul său şi la stabilizarea Asiei Centrale, sporind, totodată, şansele unei tranziţii organice la democraţie a ţărilor din regiune.     

“Vântul schimbării” bate din nou. A-l canaliza şi direcţiona este însă  contraproductiv obiectivelor strategice ale lumii occidentale în Orientul Mijlociu Extins şi se poate întoarce, asemeni unui bumerang, împotriva intereselor sale pe termen mediu şi lung în zonă. SUA şi Occidentul nu mai sunt ceea ce au fost atunci când formaţia Scorpions dedica schimbărilor din Estul Europei faimosul single Wind of Change (1990). Azi „vântul schimbării“ bate cu forţă în distribuţia de putere la nivel global. De cursul său, capricios, ar trebui să ţină seama şi cei ce scriu scenariul „exportului de democraţie”.

Adrian Pop este profesor de relaţii internaţionale la SNSPA. Cea mai nouă lucrare a sa este Originile şi tipologia revoluţiilor est-europene (2010).