Mai poate sprijini Occidentul o dictatură în Egipt?

Spectrul ameninţător al revoluţiei islamice care s-ar putea întinde peste întreaga regiune a Orientului Mijlociu reprezintă o perspectivă de neacceptat în Occident.

Egiptul urmează Tunisiei, posibil şi alte câteva ţări din Orientul arab, printre care Yemen şi Iordania - deşi vorbim de state cu situaţii conflictuale sensibil diferite. În Tunisia şi Egipt evenimentele s-au desfăşurat după scenarii la fel de apropiate ca şi modelele de guvernare ale acestor două ţări arabe. Două republici de factură pronunţat laică, ducând o politică de marginalizare şi excludere a curentelor de orientare religioasă, conduse de sisteme autoritare, recunoscute ca atare dar tolerate internaţional, în fruntea cărora liderii au tronat îndelung.

La o analiză mai de substanţă, alte asemănări ies la iveală între cele două regimuri care au ajuns la scadenţă. Aparenţele democratice au fost cu grijă întreţinute, cu toată regia necesară concretizată prin alegeri pluripartite şi într-o ţară şi într-alta, prin diversitatea mijloacelor mass-media, păstrate totuşi sub o atentă supraveghere. Ambele state sunt parteneri strategici ai Occidentului în lupta împotriva terorismului mondial, cu precădere după 11 septembrie, beneficiind astfel de o atitudine binevoitoare din partea aliaţilor în ce priveşte constanta cerinţă a maselor pentru drepturi şi libertăţi civile.

Egiptul nu e Tunisia

Poate ar trebui să vorbim şi despre diferenţele între Egipt şi Tunisia, dintre care una se poate dovedi fundamentală pentru viitorul intifadei egiptene. Greutatea internaţională a fiecăruia dintre cele două state este semnificativ diferită. Nu trebuie să explicăm importanţa Egiptului în regiune şi ponderea acestei ţări în menţinerea echilibrului de forţe în Orientul Mijlociu, atât în relaţia cu Israelul, dar şi cu Iranul sau Arabia Saudită. Nu trebuie să insistăm pe importanţa pe care Statele Unite o dau parteneriatului cu Egiptul, pentru că situaţia a fost răspicat descrisă prin gesturile făcute de preşedintele american. Alegerea capitalei egiptene de către preşedintele Obama pentru rostirea mesajului său către lumea musulmană nu a lăsat loc de interpretări cât priveşte locul şi rolul Egiptului în relaţia Washingtonului cu Orientul Mijlociu.

Din păcate pentru evoluţiile actuale, liderul egiptean şi sistemul pe care-l reprezintă nu au acordat prea multă importanţă îndemnurilor partenerului american care atrăgea de pe-atunci atenţia asupra necesităţii reformării politice a sistemului egiptean. Acum aceste cereri se aud direct de pe străzile oraşelor egiptene, dimpreună însă cu afirmarea explicită a refuzului de a mai continua în formula ultimilor treizeci de ani.

Stabilitate vs. democraţie

În mijlocul dorinţelor clar exprimate ale poporului egiptean, unele lucruri rămân în ambiguitate. Discursul american, bunăoară, păcătuieşte prin confuzia mesajului transmis, precum şi restul poziţionărilor occidentale. Teama de instabilitate a acestei zone-cheie îi determină pe toţi, cum afirma liderul opoziţiei egiptene, Muhammad El-Baradei, să susţină o dictatură. Spectrul ameninţător al revoluţiei iraniene care s-ar putea întinde peste întreaga regiune a Orientului Mijlociu, în cazul unui efect în serie declanşat de revoluţia tunisiană, reprezintă o perspectivă de neacceptat. Egiptul lui Husni Mubarak a reprezentat mai mult decât orice o oază de stabilitate, o ţară sigură pentru strategia politică americană în regiune, un partener de încredere.

În Egipt se confruntă în aceste zile, dincolo de actorii direct implicaţi, două concepte: stabilitate versus democraţie, şi două categorii distincte de-acum ale societăţii egiptene, sistemul şi poporul care i se opune şi-l contestă. Iar dacă sistemul politic egiptean eşuează este şi pentru că între reprezentanţii săi şi popor s-a creat o falie de nesurmontat, care nu se poate depăşi nici cu susţinerea aparatului impresionant de forţe de securitate, nici cu preţiosul parteneriat extern în sprijinul stabilităţii mondiale.  

Dr. Laura Sitaru este lector la Facultatea de Limbi Străine a Universităţii Bucureşti, secţia arabă. Este totodată cercetătoare la Institutul Diplomatic Român.