Un plan Marshall pentru ţările arabe

Egiptenii continuă să protesteze împotriva violenţelor poliţiei, care au dus la moartea tânărului activist Khaled Said. Aşteptările sunt mari după căderea regimului Mubarak, dar tranziţia la democraţie se anunţă dificilă.

Chiar dacă era în care SUA pompau miliarde de dolari în economiile aliaţilor vulnerabili s-a încheiat de mult, Washingtonul mobilizează acum resursele unor organisme multilaterale pentru a sprijini economiile ţărilor arabe afectate de valul revoluţionar.

Fondul Monetar Internaţional va aloca credite în valoare totală de până la 35 de miliade de dolari ţărilor sărace din Orientul Mijlociu. Banca Mondială va oferi 6 miliarde de dolari Egiptului şi Tunisiei, cu o finanţare adiţională din partea Băncii Africane de dezvoltare. Qatarul a promis 10 miliarde, iar Arabia Saudită 4 miliarde de dolari Egiptului. 

Comparativ, preşedintele Obama a promis doar două miliarde de dolari Egiptului, dar conduce eforturile de strângere a fondurilor din spate, scrie James Traub pentru ediţia online a Foreign Policy.

Obiectivul principal al pachetului de ajutorare a economiilor arabe, cunoscut sub numele de Parteneriatul Deauville, este de a asigura că „instabilitatea post-revoluţionară nu va submina procesul de reformă politică, iar coeziunea socială şi stabilitatea macroeconomică vor fi menţinute”.

Atât Egiptul, cât şi Tunisia s-au confruntat cu un exod al turiştilor şi al investitorilor străini. Ca urmare tranziţia spre democraţie este însoţită de o creştere a preţurilor, de o contracţie a economiei şi de o creştere periculoasă a deficitelor. Iar entuziasmul populaţiei faţă de virajul către democraţie s-ar putea diminua serios pe măsură ce lipsurile economice vor fi tot mai acute.  

Fondurile alocate de FMI şi de celelalte organisme financiare internaţionale trebuie nu doar să asigure ieşirea din acest cerc vicios, ci mai ales să încurajeze noi reforme. „Aşa cum perspectiva aderării la UE a servit drept stimulent pentru reforme în Europa, la fel perspectiva unei economii moderne şi prospere ar trebui să creeze o puternică forţă reformatoare în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord”, susţine Masood Ahmed, directorul departamentului FMI pentru Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.

David Lipton, director pentru afaceri economice internaţionale la National Security Council, consideră că poate fi făcută o analogie între reformele economice din Polonia şi Rusia de la începutul anilor 1990 şi cele care sunt necesare acum în Egipt şi Tunisia pentru că „ambele regiuni trebuie să-şi schimbe structurile economice pentru a deveni mai competitive, să-şi dereglementeze economiile conduse de stat şi să-şi deschidă pieţele protejate”.  În opinia sa, în ambele cazuri există actori puternici care s-au opus sau se opun reformelor; nomenclatura în Europa de Est şi „oamenii cu legături cu fosta conducere şi armata” în Egipt.

Ce a funcţionat în Europa de Est s-ar putea însă să nu funcţioneze în Orientul Mijlociu, pentru că aceste state n-au aderarea la UE ca principal stimulent pentru reforme, crede Lipton. Din acest motiv, SUA au încurajat infuzia rapidă de fonduri de la FMI, pentru a trece apoi la creşterea comerţului şi investiţiilor.

Parteneriatul comercial şi de investiţii propus de Obama nu poate însă să funcţioneze dacă forţe puternice din societăţile respective se opun. „Nu trebuie să permitem armatei egiptene să controleze economia sau să-şi menţină puterea prin privatizări”, avertizează fostul diplomat suedez Anders Aslund. În opinia sa, este foarte greu de crezut că armata egipteană va renunţa la privilegiile de care se bucură.

Egiptul, Polonia Primăverii Arabe, este o ţară mult mai săracă, mai conservatoare şi mai prinsă în trecut decât era Polonia în 1989. În plus consolidarea democratică va fi mult mai dificilă în Orientul Mijlociu decât în Europa post-comunistă, consideră James Traub. În opinia sa, oricâţi bani ar fi alocaţi de comunitatea internaţională pentru regiune aceştia nu vor avea efectele scontate atâta timp cât regimurile autocrate din Libia, Siria şi Yemen rămân în picioare.