De ce cuceresc populiştii Europa

Marine Le Pen a sărbătorit rezultatele prezidenţialelor ca pe o mare victorie, dar Frontul Naţional nu a obţinut decât două mandate în Adunarea Naţională la alegerile legislative.

Marine Le Pen a obţinut aproape 20% din voturile francezilor la alegerile prezidenţiale cu un discurs anti-UE şi anti-imigraţie. Discursul tradiţional de legitimare a UE prin pace şi prosperitate nu mai funcţionează astăzi. El a fost înlocuit cu discursul securitar al Europei fortăreţe îl auzim mai ales din partea extremiştilor, care critică comerţul internaţional, deschiderea frontierelor, importul masiv de produse din regiuni c

Cum se explică ascensiunea populiştilor şi euroscepticilor în ţările membre UE?

Ideea de până acum a unui consens permisiv s-a bazat pe faptul că până în anii ’90, a existat un acord aproape unanim în sânul populaţiilor asupra integrării europene care permitea elitelor naţionale să ia decizii de o manieră autonomă şi apoi să le prezinte electoratelor lor. Competenţele comunităţilor europene erau destul de reduse şi se rezumau în principal la piaţa comună, la abolirea frontierelor şi la cooperarea economică. Li se comunica oamenilor că este doar o uniune economică de care vom beneficia cu toţii.  Dar nu li se cerea părerea – nu existau referendumuri. Odată cu tratatul de la Maastricht dezbaterea s-a schimbat puţin pentru că el instituie moneda unică, atingând unul dintre simbolurile suveranităţii de stat. 

Acest tratat instituia şi procedura de codecizie între miniştri şi PE. Acest tratat a fost ratificat greu în Franţa cu 51%, cu angajarea puternică a lui Francois Mitterand. Britanicii erau reticenţi. În ţări precum Italia au avut loc reforme, precum cea a pensiilor, pentru a intra în zona euro.  Efectul s-a simţit pe plan naţional unde chestiunile europene au început să fie politizate tot mai mult, iar unele forţe politice şi-au exprimat nemulţumirea şi opoziţia. Aşa am ajuns la disensiuni interne şi la limitări.

Ce fel de lideri ar mai putea resuscita imaginea UE în statele membre? Deocamdată vedem că lideri charismatici extremişti şi eurofobi precum Wilders par să fie preferaţi birocraţilor europeni?

Este adevărat şi paradoxal totodată. Chiar dacă astăzi există o nostalgie după marii europeni. Se vorbeşte mult despre Jacques Delors, primul preşedinte al Comisiei Europene, despre Kohl, Mitterand.  Dar în cursul ultimilor 15-20 de ani am asistat la emergenţa unei noi generaţii politice în Europa care a moştenit piaţa comună, care a moştenit Maastricht-ul şi a fost nevoită să gireze consecinţele acestei integrări, dar nu s-a mai preocupat de consolidarea Uniunii. Acest discurs tradiţional de legitimare a UE prin pace şi prosperitate nu mai funcţionează astăzi. Chiar dacă n-a trecut mult de la războaiele din Balcani, pentru majoritatea europenilor evitarea războiului nu mai este un argument suficient pentru legitimarea UE.

Nici prosperitatea nu mai e un filon productiv pentru că avem un climat economic mohorât iar UE nu poate face mare lucru pentru că-i lipsesc competenţele macroeconomice. Deci cei doi piloni tradiţionali ai legitimării UE s-au prăbuşit şi nimic n-a fost pus în loc. În plus, există o multitudine de discursuri despre globalizare, despre imigraţie în ţările membre.  Singurele discursuri care au legitimat sau au încercat să legitimeze integrarea europeană au fost foarte defensive. Astăzi se spune că trebuie alocaţi mai mulţi bani pentru Frontex pentru a opri imigraţia. Discursul securitar al Europei fortăreţe îl auzim mai ales din partea extremiştilor, care critică comerţul internaţional, deschiderea frontierelor, importul masiv de produse din regiuni care nu respectă aceleaşi norme sociale şi de mediu.

Ce ar putea schimba actualul Pact pentru o uniune fiscală în arhitectura instituţională şi procesul politic din UE?

Europenii au înţeles că nu poţi avea o monedă comună fără o politică fiscală comună.  Delegăm competenţe la nivelul UE precum supravegherea bugetelor de către Comisia Europeană şi mai e un aspect interesant. Constitualizarea la nivel naţional. Li se cere statelor membre să-şi modifice Constituţiile naţionale. Ne putem aştepta la faptul că trecerea regulii de aur în Constituţie să reducă investiţiile publice care sunt importante pentru a menţine o economie dinamică.

De asemenea, ar putea fi reduse paradoxal  investiţiile în servicii publice precum sănătatea, educaţia, cercetarea şi dezvoltarea, prevăzute ca priorităţi în Agenda de la Lisabona. Acest lucru ar putea avea consecinţe importante asupra justiţiei, poliţiei şi şcolii. Deja există probleme de acces al tinerilor pe piaţa muncii, de eşec şcolar, de criminalitate. În culise asistăm la presiuni puternice ale Comisiei Europene asupra statelor membre pentru ca acestea să ia unele decizii. În Belgia de exemplu am avut o dezbatere pe tema suprimării mecanismului automat de ajustare a salariilor după inflaţie.