Cât mai contează rasa în Africa de Sud

Spre diferenţă de Sharpeville, protestul minerilor din Marikana a fost violent şi nu se încadrează în tipicul opresor vs. oprimat sau albi contra negri, ci a fost o luptă între muncitori şi corporaţie-angajatori şi între mai multe sindicate rivale.

Programele de discriminare pozitivă a populaţiei de culoare şi rasa nu mai sunt principalele probleme, ci inegalitatea şi diferenţele mari de venituri dintre foarte bogaţi şi foarte săraci, crede un politolog sud-african. Alţi observatori văd o întoarcere la apartheid, prin simulitudinile masacrului recent de la mina din Marikana cu cel din 1960 de la Sharpeville.

Recent compania aeriană sud-africană a anunţat că scoate la concurs două posturi de piolţi, pentru care se cereau aceleaşi calificări, dar dintre care unul era destinat unui alb, celălalt unui negru, relatează BBC. Candidatura unui alb a fost respinsă iar opoziţia a acuzat „o discriminare rasială care aminteşte de apartheid”.

În replică South African Airways (SAA) şi-a motivat decizia prin faptul că „în prezent 85% dintre piloţii săi sunt albi, dintre care 7,6% sunt femei albe, ceea ce înseamnă că doar 15% dintre piolţi sunt de culoare – fapt care a determinat actuala sa strategie”.

Analistul politic sud-african Justice Malala susţine însă că pachetul de legi de acţiune afirmativă în cazul populaţiei de culoare (Black Economic Empowerment) a avut şi efecte perverse. Chiar secretarul general al Congresului Naţional African, partidul aflat la guvernare, a declarat că multe companii deţinute de persoane de culoare care sunt tratate preferenţial în obţinerea de contracte cu statul în conformitate cu legislaţia BEE, au stors bani de la stat şi au furnizat bunuri sub standardele admise la preţuri prea mari. Potrivit lui Gwede Mantashe, aceste firme au construit şcoli şi au furnizat servicii la costuri de trei ori mai mari decât cel de pe piaţă. În opinia lui, doar o coterie cu bune conexiuni politice a beneficiat de BEE.

Discrepanţele uriaşe dintre bogaţi şi săraci din Africa de Sud sunt expuse şi într-un studiu al Fundaţiei germane Bertelsmann care notează că „de la democratizarea din 1994, inegalităţile în interiorul diefritelor grupuri rasiale, în special în rândul populaţiei de culoare, au crescut puternic”. În plus, potrivit datelor Băncii Mondiale, 42,9% dintre sud-africani sunt consideraţi săraci, cu mai puţin de 2 dolari pe zi, iar majoritatea acestora sunt negri.

În opinia lui Malala, aceste probleme nu pot fi soluţionate fără o schimbare a stilului de conducere. Noii lideri ar trebui să fie mai puţin corupţi şi să investească mai mult în crearea de noi locuri de muncă pentru cele 7 milioane de şomeri.  Analistul consideră că educaţia contează acum cel mai mult, chiar mai mult decât rasa sau clasa. „Guvernul nostru n-a reuşit să ofere manuale unor sute de mii de copii anul acesta. Indiferent câţi negri promovăm în poziţii de conducere, trebuie să-i educăm pentru ca să facă faţă acolo. Sărăcia, inegalitatea şi lipsa de educaţie riscă să provoace o explozie socială în Africa de Sud, nu rasa”, conchide Malala.

Masacrul din Marikana – o revenire la apartheid?

Până la urmă şi revolta minerilor din Marikana a plecat de la cererea acestora de a li se mări salariile până la 1.500 de dolari. Masacrul a amintit de violenţa din era apartheid-ului şi a arătat din nou tarele unei naţiuni fragile: lipsa unui leadership responsabil, servicii publice de bază precum siguranţa şi securitatea şi statul de drept – scrie Roy Robins într-o analiză pentru Foreign Policy. În opinia sa, Marikana a amintit multor sud-africani de masacrul din Sharpeville, atunci când poliţia regimului apartheid a ucis 69 de persoane de culoare care protestau paşnic împotriva unui guvern care le refuza drepturile.

Spre deosebire de Sharpeville, protestul minerilor din Marikana a fost violent şi nu se încadrează în tipicul opresor vs. oprimat sau albi contra negri, ci a fost o luptă între muncitori şi corporaţie-angajatori şi între mai multe sindicate rivale. AMCU( Associated Mining Contruction Union), un sindicat nou, a promis muncitorilor creşterea salarială care a declanşat greva, încercând să-şi elimine rivala National Union of Mineworkers (NUM), o uniune sindicală foarte puternică, membră a Congresului sindicatelor sud-africane (COSATU).

Cum COSATU este unul dintre pilonii de sprijin ai guvernului Congresului Naţional African (ANC), preşedintele Zuma se află acum într-o poziţie dificilă, neputând să critice nici minerii şi nici poliţia, pentru a nu pierde susţinerea vitală a sindicatelor în alegerile prezidenţiale din decembrie, explică Robins. În opinia sa, problema de fond este că „guvernul acoperă grupuri de interese şi nu poate ţine în frâu sindicate care au devenit aşa de puternice politic şi au lideri atât de bogaţi că se cred de neatins”.