Ce a câştigat Breivik pierzându-şi libertatea
0
Verdictul „sănătos mintal” confirmă efectiv idealurile radicale ale lui Breivik. Oricât de violentă sau contraintuitivă, lucrarea sa este expresia coerentă a unor sentimente duse la extrem pe care un segment crescând de populaţie le împărtăşeşte într-o oarecare măsură, dat fiind mai ales fundalul accentuat de criză economică, consideră observatori şi jurnalişti din Marea Britanie şi Norgevia.
Pe fundalul unui proces desfăşurat pe parcursul mai multor saptămâni, în care mărturiile supravieţuitorilor şi dramele familiior îndoliate s-au ciocnit de două diagnosticuri psihiatrice cu rezultate pur şi simplu antagonice, comunitatea internaţională are încă timp să mediteze la îmbunătăţirea relaţiilor de coeziune dintre populaţia autohtonă şi minorităţile etnice pe care le găzduiesc în limitele aceloraşi graniţe. În circumstanţele actuale este greu de negat faptul că atât în Europa cât şi în Statele Unite, trebuie să se manifeste mai multă prudenţă în folosirea cuvântului „terorist”. Asta pentru că în principiu, după evenimentele de la 11 septembrie, SUA au promovat un discurs anti-jihadist foarte pronunţat, care a sfârşit prin a fi echivalat cu unul preponderent anti-islamic. Doar că de această dată, neplăcuta surpriză care a venit din partea unui tânăr alb, bine educat, a somat întreaga lume la o abordare mai atentă a problemelor pe care le ridică terorismul în general, şi cu precădere cel de extremă dreaptă.
Miza declarării sănătăţii mintale
În 24 septembrie, ziua citirii sentiinţei, Breivik sfidează pentru ultima oară Curtea Judecătorească. Într-o intervenţie de autoapărare difuzată de BBC, acesta declară că nu îi recunoaşte autoritatea, acuzând judecătorii de violarea imparţialităţii procedurale şi de faptul că şi-au obţinut mandatul de la actuala putere la guvernare a cărei agendă susţine multiculturalismul. Forma finală a verdictului nu l-a determinat pe Breivik să-şi schimbe afirmaţii mai vechi, reluate de New York Times , vis-a-vis de „deconstrucţia” purităţii etnice norvegiene de către „marxiştii culturali” şi faptul că aceasta va deveni iminentă în contextul actualei abordări politice a Norvegiei.
Dar care sunt şansele ca neconfirmarea diagnosticelor clinice de psihoză să aibă repercursiuni sociale care transced finalul procesului Breivik? Aceasta este o întrebare pe care Dan Hodges, editorialist şi susţinător al Partidului Laburist al Marii Britanii şi-a adresat-o pentru The Telegraph. Răspunsul evident? Cu siguranţă foarte mari!
Au existat două motive pentru care concluderea sănătăţii mintale a lui Breivik avea o încărcătură politică importantă. Psihiatrul australian Tad Tietze, în acelaşi timp co-autor al blogului cu teme politice Left Flank, observa pentru The Guardian faptul că aproape instantantaneu după idetificarea profilului criminalului de la Utoya şi a motivaţiilor sale politice, partidele de extremă dreaptă, din a căror retorică Breivik susţinea că s-a inspirat, au pornit o adevărată cruciadă de negare a oricărei legături dintre programele lor şi acţiunile acestuia. Evident că încercarea constantă de a se disocia de imaginea lui Breivik era o încercare disperată de a nu-şi pune în pericol propriul capital electoral. Cea mai vizată şi vocală dintre formaţiunile în cauză a fost Partidul Progresului, din care Breivik a făcut parte.
Tietze mai susţine că, urmând această logică, numeroase personalităţi din lumea politică - în special din spectrul scenei de dreapta, au căzut aproape unanim de acord asupra faptului că Breivik este şi trebuie să fie clasificat drept un caz clinic. Breivik a înţeles asta, motiv pentru care a pledat încă din primele faze ale procesului în favoarea sănătăţii sale mintale şi s-a folosit de acest lucru nu doar ca să-şi păstreze mesajul în picioare ci şi să facă presiuni asupra Curţii cu privire la verdictul pe care urma să îl pronunţe. Pentru el, miza principală în urma procesului era declararea sănătăţii mintale.
Pe de altă parte, pentru exponenţi ai societăţii civile asemenea bloggerului Bjørn Stærk, neconfirmarea diagnosticelor de psihoză forţează Norvegia să-şi recunoască neputiinţa de a împăca prăpastiile culturale dintre membrii societăţii, cel puţin pentru moment.
El este de părere că Norvegia post-1970 s-a întemeiat pe „un consens” conform căruia, imigranţii (mai ales musulmani) erau văzuţi ca nişte indivizi mai puţini norocoşi pentru care Norvegia îşi poate deschide cu bucurie porţile, în schimbul aportului lor la dezvoltarea economiei. Bunăstarea ce rezulta din această simbioză urma să fie în beneficiul tuturor. Doar că orice abateri de la aşa-numitul „consens” aveau să fie ignorate. Pe această bază de negare a existenţei unei „opoziţii”, sau gândiri alternative, şi-a construit Partidul Progresului discursul şi exact acest tip de „consens” avea să fie, în opinia lui Stærk, invalidat probabil definitiv de faptele atentatorului.
Verdictul „sănătos” confirmă efectiv idealurile radicale ale lui Breivik. Lucrarea de 1500 de pagini pe care acesta a lansat-o pe internet înainte de iniţierea atacurilor, este mai presus de orice un manifest ideologic. Oricât de violentă sau contraintuitivă, lucrarea sa este expresia coerentă a unor sentimente duse la extrem pe care un segment crescând de populaţie le împărtăşeşte într-o oarecare măsură, dat fiind mai ales fundalul accentuat de criză economică. Dacă Breivik este considerat în deplinătatea facultăţilor mintale, înseamnă că a avut discernământul necesar pentru a semnala nişte probleme tulburătoare pentru care a prescris de unul singur nişte soluţii totuşi criminale.
Se poate vorbi de o reţea?
Deja apar tot mai multe voci care îl declară public pe Breivik drept „o sursă de inspiraţie”. Membri ai English Defence League (E.D.L.), a cărui lider Tommy Robinson a negat orice susţinere pentru crimele lui Breivik, încep să-l sprijine în convingerile sale, scrie The Guardian. Joel Yossi, membru al diviziei E.D.L. pentru evrei a declarat deja că a luat legătura cu Breivik în scris pentru a-l susţine, gest împărtăşit şi de boxerul Darren Cliff. Se pare că Breivik reuşeşte să ţină pasul cu mult mai mulţi simpatizanţi, din moment ce s-a estimat că până acum a primit mai bine de 600 de scrisori în timpul detenţiei.
Să ne facem griji?
România, la fel ca alte ţări est-europene, suferă în continuare de pe urma exodului populaţiei. Din ce în ce mai multă lume preferă oportunităţile unei vieţi mai bune pe care speră s-o găsească în ţările vestice. Furia extremiştilor de dreapta nu se îndreaptă strict către musulmani, din contră: ea vizează tot ce poate fi catalogat drept „imigrant” într-un anumit timp şi spaţiu.
Partidul lui Geert Wilders din Olanda nu se gândea strict la minorităţile religioase musulmane atunci când a creat platforma online prin care ataca muncitorii est-europeni care încă reprezintă o mână de lucru ieftină şi foarte rentabilă în ţara sa. Nici Partidul norgevian al Progresului nu-şi îndreapta retorica strict împotriva musulmanilor, ci împotriva imigranţilor în general. Frontul Naţional din Franţa şi cel din Belgia la fel. Pentru moment, nu există motive să credem că românii ar putea deveni viitoare ţinte ale unor extremişti vestici, dar nu putem închide ochii la evidenta nemulţumire ce creşte în sânul populaţiei gazdă.
Până anul trecut, nimeni nu bănuia că tocmai în Norvegia se poate naşte un atentat terorist desfăşurat sub semnul unor idei de extremă dreaptă. Şi totuşi acum întreaga lume s-a convins că nici un loc nu mai poate fi considerat sigur şi că poate totuşi, nicăieri nu e mai bine ca acasă. În ce măsură suntem îndreptăţiţi a ne simţii vizaţi? Probabil vom afla răspunsul la astfel de întrebări atunci când vom descifra mai clar ce-a învăţat Europa din condamnarea lui Breivik.
Patricia Cojocaru este studentă la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filosofie şi Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. Din vară participă la un program de internship desfăşurat sub egida Foreign Policy România.
Se încarcă comentariile...
