Vişegradul apărarii - un model şi pentru România?

România ar putea cumpăra avioane F16 noi. SUA doresc o coordonare între România, Bulgaria şi Croaţia.

Posibilitatea ca România să achiziţioneze avioane F-16 într-o schemă regională, împreună cu Bulgaria şi Croaţia, a fost anunţată ieri de Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti. În acest sens, România ar putea să înveţe din experienţa pe care grupul V4 o are deja pe dimensiunea de apărare. 

Să fie începutul unei colaborări strânse pe probleme de apărare între Bulgaria, Croaţia şi România? Mergând chiar până la punerea în comun a capacitaţilor şi chiar crearea de unităţi comune? Oricât de SF sună, într-o epocă a austerităţii bugetare, ar fi o iniţiativă în spiritul ultimelor tendinţe din NATO privind „apărarea inteligentă”.
 
Optica poloneză
 
„Se bucură de răsăritul soarelui, dar investeşte în umbrele”. În toate direcţiile posibile: în regiune, în Vechea Europă, pe celălalt mal al Atlanticului. Cam aceasta pare să fie logica ultimelor mutări pe care Polonia le-a făcut pe tabla de şah a securităţii europene. Varşovia s-a alăturat agendei Berlinului şi Parisului de a consolida, chiar cu preţul slăbirii NATO, dimensiunea de securitate a Uniunii Europene. Iar preşedintia europeană este pretextul ideal.

Până nu foarte demult propunerea creării unui „headquarter” operaţional capabil să coordoneze toate operaţiunile UE era o anatemă pentru Varşovia, preferându-se în schimb accesarea infrastructurii colective a NATO. Între timp însă, ceva fundamental s-a schimbat. Ar putea fi începutul unei noi ere. Îndoiala a pus stăpânire pe Varşovia: „nu e sigur dacă SUA vor putea să vină în ajutorul nostru în fiecare situaţie”, spunea recent Radoslaw Sikorski în faţa Parlamentului polonez.

În plus, „pe fondul tăierilor din apărare pe care SUA vor fi nevoite să le facă la un moment dat, trebuie să ne pregătim pentru ziua în care Europa va trebui să se îngrijească de propria sa securitate - cel puţin la periferie”, spunea Sikorski într-un articol de la sfârşitul anului trecut apărut în săptămânalul The Economist, pledând pentru un plus de specializare şi coordonare militară între statele europene. Iar 2011 este un an excelent pentru a iniţia acest demers reinvestind într-o dimensiune destul de neglijată in istoria recentă: componenta de securitate a Grupului de la Vişegrad.
 
Paşi timizi
 
A fost o identitate extrem de utilă în anii ’90, când obiectivul prioritar al statelor central europene era integrarea în NATO şi internalizarea standardelor alianţei. La începutul anilor 2000 s-au făcut primii paşi spre crearea unei unităţi multinaţionale reunind militari din Polonia, Cehia şi Slovacia.

Constituită în 2002 pentru a grăbi internalizarea standardelor operaţionale ale NATO de către armata slovacă, unitatea multinaţională a fost desfiinţată înainte de a atinge o capacitate operaţională completă. Ulterior, disoluţia brigăzii multinaţionale a fost consideraă drept cel mai mare eşec al cooperării în materie de apărare în formatul V4.

În 2007, ideea revitalizării cooperării V4 în zona de securitate a revenit prin ideea creării unui grup de luptă (battlegroup) sub brandul Vişegrad pus la dispoziţia UE. Astăzi suntem încă în faza conceptuală. În mai 2011, Polonia a relansat ideea creării unui battlegroup V4 până în 2016. Atunci se estimează că 1500 de militari din cele 4 ţări central - europene vor deveni „expediţionari”, gata să fie desfăşuraţi oriunde în afara Europei.

După acelaşi model se ambiţionează şi trecerea la următorul nivel: nu doar armonizarea şi finanţarea în comun a programelor de achiziţii militare, a politicilor industriale în materie de apărare, a investiţiilor în cercetare şi dezvoltare, ci şi „share”-uirea lor la nivelul V4. Cu alte cuvinte tendinţa este ca într-o zi regiunea să beneficieze de un singur rezervor integrat, multinaţional şi comun de capabilităţi, forţe şi infrastructură de apărare.

Dar oare va reuşi experimentul V4? Şi cât de departe va merge? În trecut sensibilităţile regionale şi interesele naţionale divergente au subminat însă orice efort de coordonare. Istoria achiziţiilor regionale a fost şi ea destul de convulsivă şi incoerentă. Un eşec al statelor V4 a constat în incapacitatea lor de a se pune de acord în dotarea forţelor lor aeriene cu avioane compatibile: Polonia a preferat F16, Ungaria Jas 39 Grippen, iar Slovacia MIG 29.

Deşi experienţa europenilor în materie de „share” (punere în comun) a diverselor capacităţi operaţionale nu lasă loc pentru prea mult optimism, totuşi, epoca austerităţii bugetare ar putea împinge statele V4 să devină likeminded şi în problemele de apărare. ”Cheia succesului rămâne la nivel politic şi depinde de consolidarea opticii comune asupra securităţii regionale”, crede Andrew Michta, directorul GMF Varşovia.