Un scut pentru liniştea României

Începutul lunii mai a adus clarificări importante cu privire la amplasarea geografică a pilonului românesc din scutul antirachetă pe care Statele Unite intenţioneză să îl desfăşoare, eşalonat, în regiune până în 2020. Dar este România mai sigură acum? Şi care dintre fazele scutului Obama deranjează expres Moscova? FP România a discutat cu Liviu Horovitz, expert în politici nucleare la Zurich.

FP România: Scutul este pentru americani sau şi pentru europeni?
Liviu Horovitz: Scutul îl vor, îl plătesc şi îl construiesc americanii, deci este în primul rând pentru ei. Pe termen scurt, Washingtonul spune că scutul ar putea descuraja un eventual şantaj al Teheranului, în cazul în care regimul ayatolahilor ar ameninţa cu un atac asupra celor 80.000 soldaţi americani staţionaţi în Europa. Pe termen lung, dacă Iranul reuşeşte să construiască rachete intercontinentale şi dacă tehnologia americană avansează, scutul ar putea apăra inclusiv teritoriul SUA. Dacă funcţionează, interceptoarele din versiunea Obama îi protejează şi pe europeni de ameninţările venite din sudul Europei. În ce măsură au europenii mare nevoie de o asemenea protecţie, este o altă întrebare. Centrifugele iraniene lucreză mult mai încet în ultima vreme, dar dacă Iranul ar reuşi, totuşi, să îşi construiască o mână de arme nucleare, oare şi-ar îmbunătăţi securitatea lansând o rachetă spre Berlin, Budapesta ori Bucureşti? Ca să nu mai vorbim de faptul că, mai de curând, chiar şi israelienii încep să se îndoiască de faptul că liderii de la Teheran nu ar avea nimic mai bun de făcut decât să se sinucidă atacând alte state cu arme nucleare.
Entuziasmul pentru scut vine mai mult din convingerea că el reprezintă angajamentul american pentru securitatea Europei. Scut sau balaur cu şapte capete, atâta timp cât este inscripţionat cu steagul american, este foarte bun şi pentru europeni. Cel puţin pentru cei din Est. Ei se bucură că Unchiul Sam nu îi lasă de izbelişte acum, când se înţelege mult mai bine cu ursul rusesc, când are mari probleme financiare şi politice şi când interesele sale strategice migrează încet, dar sigur, spre alte orizonturi - spre Asia. Pe de o parte, europenii din vest se bucură că vecinii lor estici se simt mai în siguranţă. Însă pe de altă parte sunt preocupaţi de faptul că o asemenea implicare le va da americanilor un cuvânt greu de spus în afacerile continentului, şi asta pentru o perioadă îndelungată de timp. De asemenea, îi îngrijorează iritarea ruşilor, principalul furnizor de energie al multor state mari din vestul Europei.

Se vor găsi bani pentru finalizarea etapelor?
Foarte probabil că se vor găsi. Acum aproape trei decenii, preşedintele Reagan le-a promis americanilor un război al stelelor cu arme laser configurate să doboare rachete sovietice, pregătind astfel calea spre o completă dezarmare nucleară. Progresul tehnologic a fost imens, dar avansul către capacitatea de a nimeri un glonţ cu alt glonţ la viteze uluitoare în spaţiul cosmic a rămas modest. Cu toate acestea, nici un Congres american nu a tăiat prea mult din finanţarea proiectelor de cercetare pentru sistemele antirachetă.

Este România mai securizată? Împotriva cui?
La baza militară de la Deveselu vor fi amplasate rachete de tip SM-3. Ele ar putea intercepta rachete balistice cu rază medie de acţiune. În momentul de faţă şi în viitorul apropiat, acestea sunt şi capacităţile peste care Iranul este foarte puţin probabil să avanseze. Cât despre Rusia, securitatea trebuie asigurată pe alte căi, cei 24 de interceptori nu au cum să protejeze pe nimeni împotriva unui arsenal masiv, de mii de arme nucleare tactice şi alte mii de arme strategice, amplasate pe rachete, submarine şi bombardiere. Ca să nu mai spunem că Rusia deţine arme convenţionale care nu necesită un angajament nuclear pentru a putea, ipotetic, surclasa pigmeii militari din vecinătatea sa. Oficialii români insistă asupra pericolelor din sud şi asupra acoperirii integrale a teritoriului românesc de către scutul american. Este prudent să te preocupe orice ameninţare şi să încerci să o contracarezi. Cred că este foarte bine că acum nu trebuie să ne mai temem de lupul cel rău de la Teheran! Dar nu cred că asta este cauza principală a exaltării generale, în toate colţurile lumii politice din România.
Declaraţiile publice sugerează că în NATO totul e roz, că suntem membri cu drepturi depline, că relaţia transatlantică e cât se poate de solidă şi garanţiile de securitate sunt credibile. Ca atare, acum ne facem doar datoria, şi nu ne aşteptăm la cine ştie ce beneficii suplimentare. Dar oare dacă intri într-un club fară să reuşeşti să îţi faci temele cum se cuvine, mai mult pe pilele şi nevoile „directorului”, iar apoi nu prea eşti pregătit să contribui cum se cuvine la casieria şi activităţile mai serioase, de ce ai crede că ceilalţi membri vor să îţi vină în ajutor? Şi ai fi la fel de sigur atunci când „directorul” are idei şi preocupări noi? Sau ai încerca să îi faci un serviciu, să îi duci ceva plocon, să te asiguri cumva că la nevoie îţi va veni în ajutor? La urma urmei, însă, dacă elitele comunităţii de securitate româneşti se simt mai sigure sub scutul american, rezultatul e pozitiv, indiferent împotriva cui e îndreptat acest sistem. Pe lângă o economie prosperă, percepţia de securitate este elementul de bază pentru construirea unei politici de externe solide.

- versiunea integrală a articolului, în FP România nr. 22 (mai/ iunie), care a apărut luni - 16 mai.

Liviu Horovitz este cercetător în domeniul politicilor nucleare la Centrul pentru Studii de Securitate din cadrul Swiss Federal Institute of Technology din Zurich.