De ce "furtul" revoluţiei din Egipt ar folosi tuturor

Era clar încă din seara discursului televizat că Mubarak își trăiește ultimele ore (maxim zile) ca președinte, dar regimul îi va supraviețui, cel mai probabil. Din fericire. La Cairo nu se va instala degringolada totală, așa cum nu se poate instala nici o democrație în sensul pe care i-l dăm în Vest.

Discursul lui Hosni Mubarak și scenele care au urmat pe străzile din Cairo trebuie să fi dat multor privitori români o senzație de deja-vu, amintind de momente aproape identice din București, decembrie 1989. “Agenturili străine”… 100 de lei în plus… încercarea disperată a unui patriarh “îmbătrânit în rele” de a se agăța de putere… mulțimea din piața Tahrir, mai revoltată cu fiecare cuvânt al dictatorului… marșul asupra televiziunii de stat, care este posibil să se repete astăzi.

Ca și Ceaușescu, Mubarak a făcut greșeala fundamentală de a-și imagina că o mulțime furioasă mai poate fi ținută în loc, sau întoarsă din drum. Sau încearcă doar să câștige timp, să-și asigure o retragere în termeni cât mai convenabili pentru el și să dea propriilor susținători senzația că încă mai stabilește el regulile. Cert este că, dacă până aseară, mai multe opțiuni rămâneau deschise, din momentul zero al discursului lui Mubarak logica revoluției din Cairo nu poate fi, în linii mari, decât aceeași cu cea de acum 21 de ani din București.

Mulțimea va “asedia” probabil Palatul Prezidențial, posibil  televiziunea și alte instituții strategice. Cale de mijloc nu mai există, pentru toți protestarii va fi totul sau nimic. Decizia aparține, în acest caz, armatei, pentru care pasivitatea nu este o opțiune, întrucât ar risca să piardă controlul și relevanța.

Citeşte şi: Liderul egiptenilor din Moldova: „Poporul nu va mai accepta o conducere militară după plecarea lui Mubarak“

Posibila fugă a lui Mubarak la Sharm-el-Sheik nu face decât să se înscrie pe aceeași linie a amânării momentului decisiv. Până la urmă însă, fie în urma unui “asediu” de durată, fie a escaladării situației, armata va trebui ori să deschidă focul asupra protestatarilor, ori să treacă de partea lor, înlăturându-l pe Mubarak. Armata nu are de ce să îl protejeze pe președinte, ci mai degrabă sistemul, cu privilegiile pe care acesta i le asigură, și care nu depinde de persoana lui Mubarak. Egiptul nu este China, ca să reproducă scenariul Tienanmen. E mai degrabă de presupus că generalii îi vor indica lui Mubarak că este timpul să plece – după modelul Suharto, al Indoneziei. (De altfel, poate nu e total conspiraționist să ne întrebăm dacă zvonurile că dictatorul egiptean ar fi urmat să-și anunțe demisia aseară nu au fost lansate sau încurajate deliberat, pentru a ridica așteptările în piață și a crea ulterior o frustrare direct proporțională. Aceasta urma să ofere apropiaților lui Mubarak motivul de a-l înlătura pe președintele care nu vroia să plece, periclitând prin refuzul său întregul regim).

Vestea proastă este că, prin acest scenariu, scopul principal al revoluției din Egipt – schimbarea de regim - va fi ratat. Vestea bună este că, în ciuda exaltării generale, un astfel de deznodământ este, cred, cel preferabil.

Zilele acestea au fost dominate de un romantism politic care are prea puțin în comun cu realitatea. Asemănănările cu România anului 1989 se opresc la clipele căderii dictatorului. Alte comparații cu ridicarea Cortinei de Fier în Europa de Est mi se par deplasate și potențial creatoare de atitudini greșite din partea puterilor vestice.

Libertate, democrație și alte iluzii
Desigur, dorința oamenilor de libertate este un instinct universal, același pe orice meridian. Obținerea libertății însă, în ciuda sacrificiilor cu care se face de multe ori, este mai simplă decât păstrarea ei.

Europa de Est a avut proximitatea fizică, identitatea culturală și susținerea Europei de Vest, mai ales a Germaniei Federale, care a avut capacitatea de a absorbi RDG-ul. Egiptul se află într-o regiune volatilă, unde, din punct de vedere al importanței politice și culturale, capacității de proiectare a puterii, mărimii economiei, el însuși este Germania de Vest! O Germanie de Vest a cărei cădere în instabilitate, fie ea și relativă, va avea efecte majore asupra întregii zone.

Nu sunt de părere că Egiptul fără autoritarul Mubarak se va scufunda neapărat în haos. Nici, de altfel, că efectul de domino în regiune este atât de automat cum este proclamat, festiv sau panicard, în mediile internaționale. Sper ca simplificările excesive din zilele acestea să nu fie reproduse și la nivel de politică de stat în cancelariile occidentale (deși istoria a confirmat de multe ori așteptările cele mai pesimiste!).

La Cairo nu se va instala degringolada totală, așa cum nu se poate instala nici o democrație în sensul pe care i-l dăm în Vest. Chiar România a demonstrat deja că democrația, în accepțiunea ei occidentală, este dificil de reprodus în medii cu diferenţe chiar moderate. Este un proces de durată, iar rezultatul final nu este uniform în orice loc de pe Pământ. Cu atât mai puțin poate funcționa un astfel de sistem într-o o țară cu 85 milioane de locuitori, dintre care foarte mulți săraci și needucați, cu corupție față de care cea românească pare o glumiță simpatică, cu o tradiție filozofic-religioasă care promovează supunerea, nicidecum drepturile individuale, cu o istorie de regim autocrat militarist și o economie imensă, dar subdezvoltată. „Political correctness”, care ne îndeamnă să susținem că democrația este dezirabilă și posibilă oriunde, nu ne face decât un deserviciu, hrănind iluzii inutile.

De altfel, chiar administrația americană pare să fi înțeles foarte repede că instalarea unui regim semi-democrat, cu tentă moderat islamică, este inevitabilă. Așa se justifică, probabil, presiunea făcută de Obama asupra președintelui Mubarak, încă de la începutul revoltelor. Mai mult, americanii nu au uitat experiența „democratizărilor” recente din Irak, Afganistan, sau a alegerilor libere din Teritoriile Palestiniene, care au adus Hamas la putere.

Pe de altă parte, Egiptul are elite puternice, bine instruite, cu o deschidere internațională semnificativă, are o bază economică pe care se poate construi și va beneficia în continuare de susținerea SUA și a altor parteneri vestici. Puțin probabil, așadar, ca țara să alunece în anarhie, chiar și dacă ar avea loc o schimbare radicală de regim.

De asemenea, teza transformării Egiptului într-un stat islamic este, la rândul ei, puțin plauzibilă. Revolta de pe străzi are obiective laice. Influența Frăției Musulmane este supraevaluată (deși considerabilă), iar aceștia sunt conștienți de ceea ce ar avea de pierdut prin instalarea unui regim islamic. Adevăratul pericol stă nu în posibilitatea fundamentalismului „de stat”, oficial, nu în natura regimului, ci în scăderea capacităţii de control efectiv al teritoriului, de către un regim non-militar, care astfel ar crea posibilitatea dezvoltării grupărilor radical islamice, teroriste şamd. Din toate punctele de vedere, a caracteristicilor geografice, de populaţie, economice etc., Egiptul este foarte dificil de controlat de către un regim care oferă libertate în sensul cerut de protestarii din piaţa Tahrir. În absenţa „mâinii de fier” a regimului Mubarak (nu neapărat însă a persoanei acestuia), nucleele de fundamentalism s-ar dezvolta cu mult mai multă uşurinţă.

Răul mai mic
De aceea transferul de putere către alţi actori ai aceluiaşi sistem este, cred, preferabilă pentru moment - şi destul timp de acum înainte. Obsesia Vestului pentru stabilitate în Orientul Mijlociu, mai degrabă decât pentru drepturi civile, are în mare măsură justificarea ei. Dacă democraţia este puterea poporului, libertatea nu duce neapărat la democraţie. Puterea se traduce în capacitatea de a controla mediul în care exiști – ori, populațiile din regiune nu sunt lipsite de putere doar de către regimurile opresive, ci și de lipsa mijloacelor economice, de educație, de acces la cultură, la informație.

Iar progresul către acestea nu se poate face decât treptat, și în condiții de minimă stabilitate, ca tranziția să nu fie deturnată de la scopurile ei de grupări care se folosesc de vidul de putere pentru a-și promova propria agendă. Şi nu mă refer aici, evident, la o democraţie ideală - cred că şi un model acceptabil de compromis faţă de versiunea occidentală riscă să fie anulat, în lungul său parcurs până la instaurarea deplină, de derapaje de tot felul. Păstrarea frâielor de către membri ai vechiului regim, chiar dacă înseamnă o întârziere a reformelor, mi se pare răul cel mai mic dintre cele care se conturează la acest moment.

Jocul de domino
Iar dacă Egiptul va da tonul evoluției regiunii – influența sa fiind incomparabil mai mare decât a celor întâmplate în Tunisia -, cred că și pentru restul statelor vecine este preferabilă o deschidere treptată, mult mai lentă decât în Europa de Est, având în vedere faliile enorme care s-ar putea deschide într-o zonă cu atâtea probleme, sub presiunea unei rupturi bruște. Sigur, este un scenariu mult mai puțin spectaculos și sublim decât viziunea romantică a marșului popoarelor arabe către libertate și democrație. Însă această imagine este, din păcate, utopică în momentul de față.

Schimbarea ireversibilă
Deschiderea este însă inevitabilă și a început deja, indiferent de cursul pe care îl vor urma evenimentele din Egipt. Ea va lua cel mai probabil calea unui nou model de democrație moderat islamică, ce va fi construită în timp, cu foarte multe imperfecțiuni și recăderi pe parcurs și eșecuri în a asigura multe dintre cele pe care le cer manifestanții în Piața Tahrir: prosperitate, liberă expresie etc. Victoria va fi în capacitatea de a oferi câte puțin din aceste lucruri, fără a destabiliza complet sistemul. Componenta islamică va fi și ea incomodă pentru Occident, și greu de anticipat în consecințele ei ulterioare. Însă tocmai de aceea ar fi util să privim cu atenție în anii care vin la evoluția Egiptului, întrucât acest nou sistem politic hibrid va fi o realitate din ce în ce mai prezentă, pe care va trebui s-o învățăm nu doar pentru că ea se va extinde probabil în lumea musulmană. Variațiile ei față de modelul occidental ar putea prefigura și viitoarele orânduiri asiatice din China, Asia Centrală șamd.

Din păcate, având în vedere problemele regiunii, este de asemenea puțin probabil ca aceste transformări să se petreacă fără convulsii care să se repercuteze asupra stabilității internaționale – de la consecințe economice, la migrație și terorism. Încă o realitate cu care ar trebui să începem să ne obișnuim, pentru că definește lumea în care vom trăi o bună perioadă de acum înainte.

Oana Popescu este directoare de programe la Aspen Institute România. Opiniile sunt exprimate în nume propriu.