Stephen Walt: cinci cauze ale beligeranţei americane

Care sunt motivele pentru care Statele Unite intervin cu multă uşurinţă în conflicte izbucnite la mii de kilometri depărtare. Deşi filosofia administraţiei s-a schimbat – schimbare pentru care a şi fost votat preşedintele în funcţie – se pare că pur şi simplu America nu se poate abţine. Profesorul universităţii Harvard, Stephen M. Walt, identifică pentru Foreign Policy cinci motive ale incapacităţii americane de a se abţi

Preşedintele Barack Obama a fost privit, în timpul campaniei electorale, cu multă simpatie de opinia publică internatională pentru că se pronunţa împotriva acţiunii unilaterale a Statelor Unite în lume. Războiul din Irak detonase credibilitatea vechii administraţii, lăsând în braţele republicanilor o “bombă cu ceas”, care a şi explodat în timpul alegerilor din 2008 când Obama, outsiderul – nu numai în cursa împotriva lui McCain, ci şi în cea din propriul partid – a câştigat neaşteptat de clar alegerile.

Negocierile privind schimbările climatice de la Copenhaga, noul tratat cu Rusia privind reducerea arsenalului nuclear şi, în general, “resetarea” relaţiilor cu Rusia, arătau că Washingtonul abordează relaţiile internaţionale dintr-o nouă perspectivă, multilaterală, mai pe gustul aliaţilor dar şi a potenţialilor concurenţi. Capitalul de încredere pe care Obama l-a primit şi-a atins apogeul odată cu primirea Premiului Nobel pentru Pace, primit, după cum spune Walt, “nu pentru ceea ce făcuse, ci pentru ceea ce comunitatea internatională aştepta ca el să facă”.

Totuşi, la nici doi ani de atunci, chiar dacă mai sfios, Obama porneşte propriul său război. Incomparabil ca magnitudine cu cele ale predecesorului său, dar, totuşi, un război. Deşi aportul american la acest conflict a fost limitat, aliaţii europeni asumându-şi preeminenţa, principiul în sine – acela că e greşit să schimbi regimuri politice prin intervenţie militară – a fost încălcat. Deci, ce anume-i face pe liderii de la Washington să pornească atât de uşor la război? Walt găseşte cinci motive esenţiale, dar lasă lista deschisă…

1. Pentru că pot:

America, spune Walt, se află în postura deţinătorului de ciocan care peste tot vede numai cuie. Iar armata SUA este atât de puternică şi deţine arme atât de sofisticate, încât este foarte dificil să reziste tentaţiei de a interveni. Acest potenţial armat excepţional, coroborat cu acel intim sentiment al „excepţionalităţii americane”, a necesităţii de a „face ceva” pentru a promova libertăţile umane, face ca preşedinţii americani să se abţină cu greutate să nu intervină.

2. Statele Unite nu au inamici periculoşi

După încheierea Războiului Rece SUA s-a aflat în postura de a nu fi ameninţată de niciun inamic capabil să o înfrângă. Despre o competiţie cu o Uniune Europeană mult prea descentralizată nu putea fi vorba, inamicul tradiţional, Rusia, se afla într-o stare deplorabilă, iar China va putea fi catalogat ca un competitor serios abia peste câteva decenii. Până atunci, Statele Unite alocă cam cât restul lumii cumulat pe înzestrare militară şi menţine un avantaj militar copleşitor. Această relativă siguranţă, umbrită de pericolul terorist, care este frustrant dar nu pune întreaga ţară în pericol, îi face pe americani să „caute monştrii ce merită distruşi” pe alte meridiane, scrie Walt. Poziţia geostrategică a Americii îi protejează pe americani dar îi şi face mai dispuşi să intervină militar în alte colţuri ale lumii.

3. Serviciul militar voluntar

Walt consideră că sistemul actual, în care soldaţii americani sunt voluntari, face mai dificilă opoziţia faţă de războaie. Dacă recrutarea ar fi obligatorie, spune profesorul american, probabil mulţi oameni cu influenţă – de pe Wall Street sau de la Washington – nu ar fi dispuşi să-şi trimită fiii şi fiicele la război, fără un motiv extrem de serios.

4. Ideologiile dominante

Profesorul Walt explică că ideologiile prevalente în zona politicii externe americane favorizează intervenţia. Fie că e vorba de neoconservatori mai mult decât dispuşi să exporte „libertate şi democraţie” prin cătarea lunetei sau liberal-intervenţioniştii, care împărtăşesc predispoziţia neoconservatorilor pentru război, cu condiţia ca intervenţia să fie spoită cu ceva multilateralism. Aceste ideologii sunt promovate şi perpetuate printr-o serie de institute, universităţi şi grupuri de presiune, în cadrul cărora experţii care au susţinut din interiorul Departamentului de Stat o poziţie falimentară se pot refugia după ce îşi termină mandatul. Din acest refugiu ei se pot replia, îşi pot reargumenta tezele, sperând să mai obţină o şansă să influenţeze politicile publice.

5. Congresul şi-a pierdut atribuţiile

„Constituţia a acordat Congresului atribuţia de a declara războiul, nu preşedintelui, dar acest atribut a fost uzurpat începând cu cel de-al doilea Război Mondial”, scrie Walt. Faptul că preşedinţii pot să declare de facto război, presupune, în opinia lui Stephen Walt, o încălcare a sistemului de „checks and balances” instituit de Constituţie.