Saudiţii vor un NATO persic fără persani

Retragerea din Irak, noile principii de apărare enunţate de Pentagon, vânzările masive de armament american spre statele Golfului Persic anunţă creionarea unei noi arhitecturi de securitate în regiune. Saudiţii sugerează chiar un NATO local.

În ultimele zile ale anului trecut, chiar în ajunul Crăciunului, Statele Unite au anunţat vânzări masive de armament american către Arabia Saudită. Astfel elicoptere, avioane de luptă, sisteme de upgradare, în valoare de 60 de miliarde de dolari, vor lua în curând drumul Riadului. Nu este, însă, singura tranzacţie de acest tip. Trei zile mai târziu, Pentagonul a anunţat transferul către Emiratele Arabe Unite a elementelor unui scut anti-balistic de tip THAAD în valoare de 3,5 miliarde de dolari. Suplimentar, Washingtonul a aprobat şi transferul către Kuwait a 200 de rachete Patriot.

Principiul muschetarilor

Paralel cu această tendinţă a amplificării capacităţilor defensive ale statelor din Golful Persic, oficiali saudiţi importanţi pledează tot mai mult pentru integrarea forţelor militare ale GCC, armata saudită urmând să fie piesa de bază. În decembrie 2011, Prinţul Turki al-Faisal (fost ambasador în Marea Britanie şi Statele Unite) a lansat pe piaţa ideilor locale perspectiva „creării unei forţe militare unificate, cu o structură de comandă clară”.

Se spune că prinţul, care a condus timp de două decenii serviciile secrete saudite, chiar reflectă opinia Riadului. Anumite nuanţe ale discursului său merg până acolo încât sugerează formalizarea unui pact regional de apărare colectivă. El vorbeşte despre transferul şi punerea în comun a anumitor pârghii naţionale în numele unei suveranităţi colective: „Cedarea unor biţi din suveranitatea individuala este o propunere atractivă care consolidează suveranitatea noastră colectivă”. Mai mult, argumentaţia sa împrumută chiar principiul muşchetarilor - „unul pentru toţi, toţi pentru unul” - care stă la baza fondării NATO în 1949. „Securitatea unui popor este securitatea tuturor, stabilitatea unuia este stabilitatea tuturor, nenorocirea unuia este nenorocirea tuturor”, spune Prinţul Turki al-Faisal.

Garanţii americane?

Pentru Statele Unite, o alianţă de tip NATO în Orientul Mijlociu (sau un “UEO oriental”) ar fi o formulă naturală pentru îndiguirea şi descurajarea unei eventuale agresiuni iraniene. Mai mult, sunt semne că în culise, Washingtonul exercită presiuni tot mai mari pentru integrarea capacităţilor militare (multe dintre ele „made in SUA”) ale statelor Golfului, relatează BBC. „Suntem interesaţi să lucrăm cu toate statele Golfului pentru dezvoltarea unei arhitecturi de securitate care să le permite să facă faţă provocărilor şi ameninţărilor regionale”, declara la 29 decembrie, Andrew Shapiro, Adjunct al Secretarului de Stat. Recent, un alt oficial al administraţiei declara ziarului New York Times că „nu vom avea chiar mâine un NATO, dar ideea este de a merge spre un efort integrat”.

Rămâne, însă, de clarificat relaţia dintre Washington şi viitoarea arhitectura regională. Oare este America pregătită să extindă garanţii formale de securitate statelor din Golf (cam cum s-a întâmplat gradual şi în relaţia dintre SUA şi UEO reunind statele semnatare ale Pactului de la Bruxelles, în 1948)? Declaraţia Secretarului de Stat al SUA, Hillary Clinton din iulie 2009 sugera exact acest lucru: ”vrem ca Iranul să ia în calcul ceea ce cred că este o evaluare justă.  Dacă SUA îşi extinde umbrela defensivă asupra regiunii, dacă susţinem şi mai mult capacitatea militară a statelor din Golf, este puţin probabil ca Iranul va fi mai puternic şi mai sigur, pentru că nu va fi capabil să intimideze şi să domine, aşa cum se aşteaptă, odată ce va avea arma nucleară”. 

O regiune încă prea dezbinată

Tehnic, motorul coagulării unui NATO local există: teama de ambiţiile regionale ale Teheranului. Depeşele WikiLeaks conturează o fotografie de profunzime a fricilor regionale care domină mentalul colectiv al elitelor din Orientul Mijlociu. Pentru acestea, un Iran dotat cu arma nucleară devine o problemă de viaţă şi de moarte. Pare o lume în care logica balanţelor de putere este mai actuală ca oricând.  O teamă „existenţială“ împinge Bahrainul, Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită într-o alianţă informală cu Statele Unite de contrabalansare a ambiţiilor hegemonice ale unui Teheran nuclear.

Pe de altă parte, Qatarul, Omanul sau Emiratele Arabe Unite nu prea se grăbesc să îmbrăţişeze viziunea prinţului Turki al-Faisal. De vină sunt resentimentele pe care statele mici le-au acumulat în timp faţă de Riad. „Există încă prea multă dezbinare şi neîncredere în intenţiile saudite”, crede Michael Stephens, un expert al Royal United Services Institute (RUSI) din Doha.