Primăvara palestiniană: Ce schimbă discursul lui Obama

Discursul preşedintelui Obama din ajunul vizitei premierului israelian a dat un răspuns american la provocările primăverii arabe. Dar, dincolo de afirmaţiile curajoase ale preşedintelui, se schimbă concret abordarea Washingtonului?

Statele Unite, ca şi restul ţărilor occidentale, au părut reactive, chiar şovăielnice, la evenimentele din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. Febra revoluţiilor care a animat această primăvară a plasat SUA într-o situaţie delicată, forţând-o să-şi adapteze politica regională şi chiar să renunţe la echilibrul precar, dar funcţional obţinut în mai multe decenii de negociere cu autocraţiile locale. Preşedintele Obama era obligat să ofere câteva răspunsuri la atitudinea contradictorie pe care administraţia sa a avut-o faţă de revoltele din Tunisia, Egipt, Libia, Bahrain, Yemen şi Siria. De asemenea, Obama era obligat să şteargă perioada de inerţie a politicii americane în Orient ce a urmat discursului de la Cairo, care a trezit multe speranţe.

Deşi pornise cu un capital consistent de simpatie, administraţia Obama nu a obţinut nicio victorie consistentă. Dosarul iranian a rămas la fel, prins între încercările multilaterale de rezolvare a problemei şi ameninţarea unilaterală a Israelului cu intervenţia; şi problema palestiniană a rămas la fel de încâlcită şi nerezolvabilă deşi preşedintele american a depus eforturi pentru a găsi o soluţie. Singurul lucru pe care l-a reuşit a fost antagonizarea premierului israelian, Benjamin  Netanyahu,  cu care are o relaţie glacială.

Despre primăvara arabă

Prin discursul de ieri, Obama a încercat să atingă toate aceste probleme şi să armonizeze într-o formulă coerentă îndelung criticata relaţie dintre valorile şi interesele Americii în Orientul Mijlociu. Irakul, Afganistanul, lupta împotriva terorismului şi uciderea lui Osama bin Laden - temele predominante timp de mulţi ani au fost tratate marginal. Construcţia discursivă a plecat de la valul de speranţă pentru un viitor mai bun care a condus la răsturnarea dictatorilor din Tunisia şi Egipt. În consonanţă cu valorile americane, Obama a promis întreaga sa susţinere pentru oamenii simpli care doresc să fie liberi. Spre deosebire de limbajul diplomatic uzual, Obama nu a vorbit numai de interacţiunea cu elitele, ci a punctat că Statele Unite vor sprijini extinderea reţelelor de Internet şi dreptul fiecărui cetăţean de a fi auzit şi ascultat de autorităţi.

La nivel imagologic, Obama a trasat o linie directă între acţiunile tinerilor arabi, care s-au expus în faţa gloanţelor şi a represiunii guvernamentale, şi cele ale primilor americani independenţi care au luptat împotriva nedreptăţilor coroanei britanice. La fel, Barack Obama a invocat-o şi pe Rosa Parks, o imagine simbolică a mişcării afro-americane pentru drepturi civile, fără de care el însuşi „nu s-ar fi aflat aici”. Preşedintele a căutat să creeze o empatie autentică a cetăţenilor americani pentru cauza popoarelor arabe oprimate.

Recunoscând greşelile politicii americane, care au alimentat ideea că „interesele americane sunt construite în dauna soartei şi a intereselor noastre”, Obama a vorbit cinstit. A promis ajutor financiar Egiptului şi Tunisiei, Egiptul fiind scutit de plata unei datorii în valoare de 1 miliard de dolari. De asemenea, preşedintele american a explicat că va cere G-8 crearea unor fonduri pentru reconstrucţie, similare celor acordate, după căderea Zidului Berlinului, Europei de Est.

Obama a criticat, mai clar decât a făcut-o înainte, poziţia celor două state susţinute de SUA – Yemen şi Bahrain. A explicat că problemele nu se pot rezolva decât prin dialogul dintre putere şi opoziţie, dar nu poţi purta un dialog când o parte semnificativă a opoziţiei democratice se află după gratii. Preşedintele american a fost transparent în critica sa asupra regimurilor autocratice, partenere ale SUA. În privinţa Siriei, a explicat că nu e acceptabilă violenţa împotriva propriului popor şi că al Assad trebuie să conducă tranziţia către democraţie sau să „se dea din drum”.

Despre problema palestiniană

În problema israeliano-palestiniană Obama şi-a reiterat şi reafirmat poziţia administraţiei sale. Totuşi, cu o zi înaintea vizitei la Washington a premierului Netanyahu, Obama a ridicat miza. A vorbit explicit despre soluţia celor două state, despre restabilirea graniţelor dinainte de 1967 şi sensibilele probleme ale Ierusalimului de Est şi a „dreptului la reîntoarcere”. Stat pentru palestinieni şi securitate pentru evrei, a cerut Obama, avertizând asupra veto-ului pe care SUA este pregătită să-l exprime în cazul în care Palestina încearcă, în toamnă, să-şi anunţe unilateral independenţa.

În ciuda acestui avertisment adresat lui Abbas, poziţia diplomatică a Statelor Unite este sensibilă. O eventuală declaraţie de independenţă în faţa Adunării Generale a ONU ar singulariza poziţia americană, chiar şi în raport cu aliaţii săi occidentali. Barack Obama a propus ca negocierile dintre cele două părţi să plece de la două minime necesităţi: „În timp ce problemele esenţiale ale conflictului trebuie negociate, baza negocierilor este clară, un stat palestian funcţional şi un Israel securizat. Statele Unite cred că negocierile ar trebui să se concentreze pe apariţia a două state, o Palestină cu graniţe permanente cu Israel, Iordania şi Egipt şi un Israel cu graniţe permanente cu Palestina. Graniţele Palestinei şi Israelului trebuie să urmeze linia din 1967 cu schimburi teritoriale agreate mutual, astfel încât graniţe sigure şi recunoscute să fie stabilite între cele două state. Poporul palestinian trebuie să aibă dreptul de a se autoguverna şi a-şi atinge potenţialul într-un stat independent”. În final, a încheiat Obama, „nu putem să nu stăm ferm alături de cei care luptă pentru drepturile lor, ştiind că succesul acestora va crea o lume mai paşnică, mai stabilă şi mai dreaptă”.