Adevarul.ro

“Politicienii care se tem de popor, doresc să îl dezarmeze. Poporul, care se teme de intențiile propriului guvern, refuză să fie dezarmat. Părinții fondatori au înțeles asta. La fel au înțeles și toți tiranii”. Așa sună una din premisele de la care pleacă Mike Vanderboegh, un influent membru al milițiilor cetățenești din Statele Unite.

Citatul de mai sus este extras dintr-un eseu semnat de Vanderboegh, intitulat “Ce poate face un pistol în fața unei armate”, care s-a bucurat de o largă audiență în cercurile radicale de dreapta, de peste ocean. Eseul lui Vanderboegh se dorește a fi o reflecție asupra raporturilor pe care Părintii Fondatori le-au fixat între cei ce conduc și cei ce sunt conduși, prin intermediul Constituției Americane. Premisa implicită a autorului este că ordinea constituțională, prin intermediul căreia cetățenii ofereau legitimitate propriului guvern, a fost subminată de politicienii liberali, care încearcă să conducă ilegitim, discreționar. Iată ce scrie Vanderboegh în acest sens:

“Guvernul, au decis cândva niște mari oameni, își trage legitimitatea din “consimțământul celor guvernați. În țara fondată de acești oameni, nu ar trebui să fie reamintit faptul că oamenii nu își obțin libertățile date de Dumnezeu, prin consimțământul Guvernului”.

Vanderboegh ține să sublinieze că legitimitatea este oferită de adeziunea cetățenilor la un sistem, care, în cazul în care pierde susținerea oamenilor, trebuie să se dizolve. Totuși, autorul nu reușește să explice în ce măsură legitimitatea, pentru a exista, trebuie să beneficieze de consensul cetățenilor sau de o majoritate. În mod evident, consensul, într-o țară cu 350 milioane de locuitori este o imposibilitate practică, deci regula majorității este imperativă. Deși nu se pronunță asupra acestei chestiuni, din textul lui Vanderboegh transpare disprețul său asupra regulii majorității și a democrației.

“Într-o mare măsură, noi suntem de vină pentru că de-a lungul lungii lupte prin care uzurpatorii ne-au privat de propriile libertăți, aceștia au obținut susținerea majorității, de multe ori în numele democrației – un sistem politic respins de Părinții Fondatori... Democrația este, după cum spunea un bun prieten al meu, procesul în care trei lupi și o oaie votează asupra a ce vor mânca la masa de seară”.

Deși presărat de astfel de incongruențe logice, eseul lui Vanderboegh a fost foarte bine receptat într-o societate de oameni terorizați de amenințări extrem de eclectice. De la amenințătorul guvern federal, care dorește în secret să suprime Amendamentul 2 (în virtutea căruia americanii au dreptul să poarte arme), să declare Legea Marțială pentru a restrânge “habeas corpus” și, într-un final distopic, să “interneze” cetățenii în lagăre, până la amenințarea imigrației sau a islamismului, totul pare să fie potrivnic cetățeanului american, iubitor de pace. Dușmanul, pe cât este de difuz, pe atât este de prezent, relevă un material realizat de revista Time în rândul milițiilor de dreapta din SUA:

“Nu știu cine este dușmanul. Pot fi Căștile Albastre sau trupe federale. Ar putea fi trupele Blackwater, care au fost folosite în timpul uraganului Katrina. Sau ar putea fi trupe mexicane, care forțează granița”, spune un “milițian” american.

Chiar dacă în imaginarul radicalilor Națiunile Unite nu au prea multă trecere, definiția agresiunii sau dușmanului se face similar. Agresor este oricine încearcă să restricționeze libertățile cetățenilor americani. În esență, radicalii de dreapta, a căror compoziție este foarte eterogenă (de la constituționaliști fervenți, la neo-naziști și la rasiști din sud, până la creștini fundamentaliști), se consideră a fi un grup reactiv, defensiv. Pregătirea paramilitară, tezaurizarea echipamentelor și a mijloacelor de luptă, sunt toate destinate acelei clipe, în care vor fi obligați să lupte pentru viața și credințele lor. Spațiul lor intim este o cetate asediată:

“Sunt eroi americani contemporani care încă n-au înfăptuit faptele glorioase de curaj ce vor fi trecute în cărțile de istorie. Încă nu au avut ocazia să se opună, cu trupurile lor fragile, răului ce va să vină. Nu li s-a cerut încă să-și pună gaj viețile, averile și onoarea. Dar vor fi obligați să o facă.”, scrie același Vanderboegh.

Cauze ale radicalizării

Un raport prezentat în primăvara anului 2010 de Southern Poverty Law Center, intitulat “Rage on the right” a constatat o creștere impresionată a “grupărilor patriotice și a celor anti-imigrație”. Conform raportului SPLC “numărul grupărilor radicale de dreapta au explodat în anul 2009, datorită furiei provocate de schimbările demografice, politice și economice din America”.

Constatările celor de la SPLC sunt convergente cu cele relevate de un raport realizat în 2009 de Biroul pentru Extremism și Radicalizare a DHS (Department of Homeland Security). Pe lângă temerile tradiționale care alimentează grupările radicale, raportul DHS menționează două cauze ale creșterii audienței acestor grupuri în cadrul societătii. Pe de o parte, situația economică dificilă din Statele Unite confirmă cetățenilor predispuși către astfel de scenarii că “țara merge într-o direcție greșită” și radicalizează opiniile față de emigranții ilegali, care iau slujbele americanilor, datorită pretențiilor salariale mai mici. O a doua cauză este alegerea la finalul lui 2008 a lui Barack Obama în funcția de președinte al SUA.

“Fără a exista riscuri iminente”, cele două rapoarte au decoperit o societate americană mai radicalizată, din care grupurile de extremă dreaptă pot recruta mai ușor. Față de anii trecuți, s-a observat o creștere a violențelor. SPLC anunța, la sfârșitul lunii septembrie, că în urma unui schimb de focuri între un membru al unui grup neo-nazist, Victor Dewayne White, și poliția locală din West Odessa, Texas, au fost rănite trei persoane (doi polițiști și un civil). Pe lângă apartenența la un grup unit de convingerea “supremației rasei albe”, White avea legături și cu o altă organizație, Republic of Texas, care susține că Texasul a fost anexat ilegal la Statele Unite. Așadar, încrengătura ideologică a acestor radicali e foarte complexă. Rasismul, separatismul, izolaționismul sunt amalgamate în capul unor indivizi care refuză să accepte lumea așa cum este.

Viziunea maniheistă i-a făcut pe mulți dintre membrii milițiilor și organizațiilor radicale să respingă metodele pacifiste, democratice de schimbare. Dacă “liberalii”, “stângiștii”, “elitele” sunt dezbrăcate de orice trăsătură pozitivă, fiind “dușmani”, republicanii sunt văzuți ca incapabili de a se impune, de a lupta pentru drepturile cetățenilor. În consecință, dacă nimeni nu este capabil să-i reprezinte, cetățenii sunt obligați să reacționeze și să își facă dreptate singuri.

Teama autorităților: lupii singuratici

Paradoxal, autoritățile par a găsi indivizii mai periculoși decât organizațiile din care fac parte. De multe ori, în spatele retoricii inflamante și a asigurărilor “că revoluția va începe curând”, aceste grupări nu actionează efectiv. Datorită acestei dinamici, unii indivizi, care vor să acționeze, o vor face pe cont propriu. Și exemplul obișnuit este atacul terorist din 1995, din Oklahoma, când un extremist , Timothy McVeigh, a provocat o explozie în fața unei clădiri federale, pe care a distrus-o complet.

Restricțiile legale asupra armelor de foc (Legea Brady) pot fi o cauză a radicalizării celor care se tem că autoritățile vor încerca să scoată posesia de arme înafara legii. În imaginarul extremei drepte americane, dispariția Amendamentului 2 este cel mai important pas pe care Guvernul Federal îl va face în drumul spre restrângerea libertăților și trimiterea cetățenilor în sclavie.

Pe fondul cauzelor antemenționate, reîntoarcerea din teatrele de luptă a veteranilor și incapacitatea acestora de a se adapta, coroborată cu traumele psihologice dobândite în timpul războiului, pot alimenta grupările extremiste cu oameni bine antrenați, capabili să reacționeze ostil. Dificultatea reintegrării sociale a foștilor combatanți este un fenomen comun, întâlnit cu precădere după primul război mondial, când veteranii întorși au fost deseori simpatizanți ai noilor ideologii radicale.

Una din dificultățile autorităților în contracararea “lupilor singuratici” este tocmai liniștea în care aceștia își construiesc planul. În cazul grupărilor care încearcă să pună la cale diferite proiecte teroriste, există avantajul că este probabil ca unul dintre complotiști să fie temător și să se deconspire autorităților. De asemenea, lucrul în echipă deschide posibilitatea interceptărilor. Un astfel de caz este evocat de Time, când, după o crimă domestică, s-a aflat că victima, James Cummings, încerca să realizeze o bombă murdară și se afla deja în posesia unor cantități limitate de uraniu, toriu și beriliu. Obiectivul lui Cummings era să-l asasineze pe președintele Obama.

Totuși, principalul pericol rezidă în mesianismul acestor personaje. Disponibilitatea de a se neantiza pentru o misiune, impresia că servește o cauză mai mare decât propria existență este principalul pericol. Sau, cum spunea Vanderboegh în încheierea eseului său:

“Rămâne de văzut dacă lupta generației noastre împotriva tiraniei în prima decadă a secolului 21 va aduce o restaurare a libertăților și a statului de drept ori va consfinți căderea în haos și sclavie. Dacă va fi primul caz, ne vom întâlni la Yorktown. Dacă e cel de-al doilea, ne vom întâlni la Masada.Dar nu voi fi sclav.Și știu că indiferent dacă vom avea succes sau vom eșua, dacă vom dispărea în această luptă, mormintele noastre vor fi vizitate într-o zi de alți americani liberi, mulțumindu-ne că nu am uitat că, prin mila lui Dumnezeu Atotputernicul, în mâinile unui om liber, o armă poate înfrânge armata unui tiran.”