Adevarul.ro

Discursul berlinez al lui Radoslaw Sikorski a readus Polonia în centrul atenţiei. Într-un moment în care America este preocupată de “secolul pacific” şi Germania devine „naţiunea indispensabilă” a continentului, Europa Centrală intră în epoca unei politici externe multi-vectoriale.

Tendinţele izolaţioniste ale SUA nu trebuie exagerate. În cele din urmă, pentru că sunt nuanţate. Nu este vorba de un izolaţionism pur, ideologic, ci mai degrabă de o presiune internă de a se concentra pe repararea fundaţiei economice a naţiunii înainte de a se preocupa de orice alt proiect de politică internaţională. Cum va afecta această presiune internă implicarea americană în Europa Centrală şi de Est? Urmăresc această dezbatere şi tind să rămân foarte optimist. Sigur, ar fi nedrept să spunem că nu va afecta regiunea noastră. Deja a făcut-o, prin conturarea unui nou climat retoric - şi am în vedere diferenţele masive dintre discursul administraţiei Bush şi cel al actualei administraţii privind Europa Centrală. Iar din această perspectiva avem atât minusuri, cât şi plusuri.

În trecut relaţia dintre SUA şi regiune se baza pe proiecte mari, vizibile, cu un impact tangibil, precum extinderea NATO, integrarea în UE, desfăşurarea scutului anti-rachetă, războiul din Irak. Acest parcurs era nesustenabil pe termen lung. Şi nici nu era atât de profund pe cât am putea crede. Atunci când sari de la un proiect la altul înseamnă că ai mereu nevoie de un alt proiect. Acum ne aflăm într-un stadiu în care există o serie de proiecte mai mici, mai puţin vizibile, dar cu un impact concret şi care se bazează pe o cooperare la firul ierbii, multi-sectorială şi multi-faţetată. Este o ancorare mult mai sănătoasă pe termen lung. În ceea ce priveşte Cehia, spre exemplu, am putea fi tentaţi să credem că în absenţa scutului anti-rachetă relaţia cu SUA nu este foarte puternică. Dar, recent, vizita premierului ceh la Washington a arătat că există o plajă foarte largă de nişe pe care se poate coopera: acorduri comerciale, investiţii, cooperare în probleme de apărare. Privită din această optică, relaţia dintre SUA şi Europa Centrală se schimbă, pentru că, de fapt, se maturizează. În plus, Washingtonul începe să privească regiunea nu ca pe una unde are probleme de reparat, ci una care este formată din state occidentale mature. Adică exact ce ne doream la începutul întregului proces, în anii ’90. Întrebarea nu mai este ce poate face America pentru Europa Centrală, ci ce pot să facă împreună.

Din perspectiva strictă a securităţii, înainte existau o serie de gesturi teatrale de afirmare a angajamentului Americii faţă de regiune. Astăzi, deşi la suprafaţă se poate constata absenţa lor, în profunzime avem, totuşi, o serie de proiecte care fac Europa Centrală mai sigură ca niciodată: planuri NATO de apărare a statelor baltice şi Poloniei, un scut anti-rachetă, cu o geometrie uşor schimbată decât proiectul iniţial, rotaţie de infrastructură militară, precum escadrila de F-16 şi sistemul Patriot din Polonia. Sunt lucruri care au lipsit întotdeauna din regiune, pe care Europa Centrală le-a cerut mereu, iar acum le-a obţinut. Pe scurt, deşi avem mai puţine „cuvinte” astăzi, avem cu siguranţă mai multe „fapte”. Iar toate acestea reflectă în cele din urmă angajamentul Statelor Unite faţă de securitatea regiunii. Vorbim de un climat geopolitic şi de un nivel de protecţie care i-ar face invidioşi pe central-europenii din anii ’20 ai secolului trecut. Este un vis frumos devenit realitate.

Şi totuşi, când vine vorba de prezenţa fizică militară americană în regiune, aceasta nu trebuie să fie luată de-a gata. Europa Centrală trebuie să evite impresia că, pe fondul drasticelor tăieri bugetare din apărare, devine un pasager clandestin sub umbrela de securitate americană. Ideea de a arăta că eşti cu sufletul în relaţia transatlantică dar nu şi cu resursele trimite semnalul greşit. De ce i-ar păsa Americii mai mult de securitatea regiunii decât statelor din Europa Centrală? E nefiresc. Soluţia este să arăţi că rămâi un contributor implicat al NATO, prin menţinerea bugetului de apărare în jurul a 2% din PIB. Pe termen lung, atitudinea central-europenilor ar trebui să fie mai puţin tranzacţionalistă şi să semene mai mult cu cea a Danemarcei: un aliat pregătit, de încredere, care nu aşteaptă prea multe în schimb, dar pe care Statele Unite ştiu că pot oricând conta.

Important de semnalat este că, pe fondul schimbării discursului SUA, al rebalansării atitudinii americane, vedem cum o serie de actori din regiune, mai ales Polonia, încep să mimeze acelaşi lucru. Şi ei îşi reechilibrează propria politică externă. Deşi parteneriatul transatlantic rămâne o prioritate, asta nu îi opreşte să investească diplomatic tot mai mult în UE, în Grupul de la Vişegrad, în dezvoltarea unor proiecte bilaterale precum interconectorii dintre Polonia şi Cehia. Europa Centrală intră în epoca unei politici externe multi-vectoriale.    

Robert Kron este analist în cadrul Center for European Policy Analysis (CEPA), Washington DC.