Amara victorie a NATO din Libia

Operaţiunea libiană este departe de a reprezenta o revenire a NATO în prim planul politicii internaţionale. Dincolo de succesul aparent de astăzi, Libia expune o Alianţă măcinată de profunde fisuri sistemice. Kurt Volker, fost ambasador american la NATO, face un inventar al disfunctionalităţilor alianţei.

Articol din 26.08.2011, actualizat.

Misiunea: Deşi iniţial, Alianţa şi-a definit misiunea libiană în conformitate cu rezoluţiile Consiliului de Securitate, ca fiind protejarea civililor, totuşi era imposibil să o îndeplinească, cât timp Gaddafi rămânea la putere. În consecinţă s-a pierdut timp preţios investind resurse în planificarea unei misiuni imposibil de realizat prin păstrarea status-quo-ului. Totul s-a schimbat în ultimele săptămâni, când cu sprijinul SUA, Marea Britanie, Franţa şi Italia au desfăşurat în teren trupe speciale, au furnizat echipament şi au stabilit comunicaţii tactice şi de “intelligence” cu forţele rebele, complementar cu o coordonare  tot mai intensă între atacurile NATO şi ofensiva rebelă. Ceea ce de jure era o misiune de protejare a civililor, de facto obiectivul devenise acela de a schimba regimul. Însă „toate aceste eforturi decisive s-au întâmplat în ciuda misiunii oficiale a NATO, nu din cauza ei”, spune Kurt Volker.
Dar de ce a acceptat NATO o misiune care îi permitea să parcurgă doar jumătate din drum? Pentru că NATO funcţionează doar prin consens, iar Germania şi Turcia s-ar fi opus unei misiuni care ajungea prea departe, depăşind mandatul autorizat de Consiuliul de Securitate. Sigur  reticenţele unor state membre se înscriu în lunga tradiţie a unei Europe care preferă să se implice în misiuni soft de menţinere a păcii, nu de „peace enforcing”. Şi totuşi dacă mulţi dintre aliaţi nu concep să folosească o forţă covârşitoare împotriva unui oponent, atunci la ce bun să ai o alianţă militară?

Execuţia: Efectele anilor în care bugetele apărării au fost ultima prioritate europeană se văd din plin. Cei mai mulţi aliaţi nu au capacităţile minimiale pentru instituirea unei zone de interdictie aeriană fără SUA. Marea Britanie, unul dintre cei mai performanţi aliaţi, îşi va reduce bugetul cu 8%, deşi a rămas făra bombe inteligente după numai câteva luni. Continuând pe această cale, există serioase rezerve legate de potenţialul Londrei de a desfăşura operaţiuni similare peste câţiva ani. În plus, s-a aşteptat mult prea mult până să se ofere rebelilor tot sprijinul necesar: echipament, susţinere aeriană tactică, forţe speciale de consiliere, acces la infrastructură de comunicare şi intelligence.

Solidaritatea: Constitutiv Alianţa este fondată pe principiul solidarităţii („toţi pentru unul, unul pentru toţi”) şi al disponibilităţii de a lupta împreună pentru binele comun. Afganistanul a afectat sever solidaritatea aliaţilor, care deşi au acceptat misiunea, şi-au expus trupele unui sistem de restricţii anulându-le orice utilitate operaţională. „Dar dacă solidaritatea alianţei a început să se uzeze în Afganistan, în Libia a zburat pe fereastră”, spune Kurt Volker. Mulţi dintre aliaţi au ales să nu participe sau şi-au limitat contribuţia „cât mai aproape de zero”. Într-un fel, argumentând că Libia nu este un interes vital şi limitându-şi rolul, Washingtonul a creat un precedent conferind legitimitate politică tuturor statelor care preferă să-şi restricţioneze sever participarea lipsind-o de orice valoare tactică.