Libia: Pot instructorii pentru rebeli să facă ce nu reuşesc avioanele NATO?

Incapacitatea de a-i proteja pe locuitorii din Misrata arată de fapt limitele puterii aeriene a NATO împotriva unui inamic care acţionează asimetric. Contextul devine tot mai sensibil pe măsura ce opinia publică vestică pare să-şi fi pierdut răbdarea faţă de lipsa de creativitate operaţională a Alianţei. Aşadar ce-i de făcut pentru a depăşi impasul? O idee prinde tot mai mult contur: desfăşurarea de traineri europeni pentru p

Trimiterea de traineri este opţiune care se bucura tot mai mult de susţinerea Franţei şi a Marii Britanii. Se intenţionează consolidarea forţelor rebele până în punctul în care, la adăpostul umbrelei aeriene oferite de NATO, vor fi în stare nu doar să respingă singure trupele loiale lui Gaddafi, dar şi să lanseze ofensive îndrăzneţe în directia Tripoli. Modelul nu este nou. Sunt reţete testate, cu mulţi ani în urmă, în Bosnia şi Afganistan: ”Puterea aeriană, în sprijinul croaţilor din Bosnia şi a Alianţei Nordului în Afganistan, a funcţionat pentru că forţele locale erau foarte bine organizate şi capabile de a specula avantajele oferite de susţinerea noastră aeriană”, crede Generalul în retragere James M. Dubik.

Şi totuşi, nu putem să nu ne întrebam de ce NATO a ajuns atât de târziu la concluzia că are nevoie de un aliat local performant şi capabil să se autosusţină? Altfel, acestea este o concluzie demult cunoscută unor oameni cheie din Administraţia Obama (precum Ambasadorului SUA la NATO, Ivo Daalder, sau chiar consilierului preşedintelui, Derek Chollet). Amândoi ştiau foarte bine că implicarea NATO în Bosnia a stat sub semnul limitelor puterii aeriene. În cele din urmă, efectul său coercitiv a dat rezultate numai în tandem cu o componentă terestră performantă: în Bosnia, aceasta din urma a fost suplinită de succesul ofensivelor locale croate şi bosniace, dar sub umbrela aeriană oferită de Alianţă.

Avertismentul afgan

Pe de altă parte scenariul trainerilor occidentali, mai ales europeni, care vor revoluţiona condiţia militară a rebelilor, ajutându-i să încline decisiv balanţa de putere în favoarea lor, este mult prea optimist. În primul rând pentru că astfel de efecte dramatice nu se obţin peste noapte şi sunt extrem de costisitoare. Iarăşi, Afganistanul oferă un bun exemplu în acest sens. Pentru dotarea şi antrenarea a 152.000 de militari afgani, Pentagonul a cerut pentru anul viitor nu mai puţin de 12,8 miliarde de dolari, totul fiind susţinut de o infrastructură de training şi consiliere de aproximativ 10.000 de militari. Robert Haddick de la Small Wars Journal consideră că în Libia s-ar putea să fie nevoie de cel puţin o zecime din efortul afgan: o forţă de 15.000 rebeli, va avea nevoie de aproximativ 1.000 de traineri din afară, la un cost de un miliard de dolari pe an. Între timp „un război de uzura ar putea transforma o criza umanitară minoră într-una majoră”, avertizează Anthony Cordesman. Avertismentul său se bazează pe analiza unor date CIA, conform cărora înainte de criză, Libia trebuia să importe aproximativ 75% din necesarul de hrană, în contextul în care, 30% din populaţia sa era şomeră iar o treime trăia la limita sărăciei. Prelungirea stării de „remiză” nu este deloc în interesul populaţiei libiene.
 
Victime colaterale

Dacă lucrurile nu se mişcă repede şi semnificativ în direcţia dorită, ne putem aştepta ca principala victimă să devină credibilitatea NATO, cu toate consecinţele care deriva de aici pentru securitatea europeană: ”Dar dacă această coaliţie anglo-franceză arată că nu are abilitatea de a susţine o astfel de operaţiune pe termen lung, atunci ce urmează? Cu siguranţă că nu există nicio forţă europeană care să o înlocuiască. Încercările de a crea o armată europeană unită nu au depăşit niciodată  simbolismul pur. Dacă Marea Britanie şi Franta rămân fără avioane, combustibil, bani şi entuziasm, totul s-a terminat. Şi NATO va încasa cea mai mare parte din vină. Şi asta în ciuda faptului că utilizarea numelui NATO, în Libia, este o ficţiune. Dar slăbirea reputaţiei NATO ar putea deveni oribil de reală”, crede editorialista Washington Post, Anne Applebaum.

Şi Robert Hunter, fost ambasador al SUA la NATO consideră că remiza din Libia arată că Alianţa nu este acel „pilon pe care poţi să te bizui când vine vorba de aplicarea forţei şi de hotarare. Fie că ne place sau nu, este o lovitură pentru credibilitatea NATO şi a Americii”.

Un coşmar strategic

Deşi nu au alocat niciodată resursele militare necesare, totuşi, Washingtonul, Parisul şi Londra au anunţat public că Gaddafi trebuie sa plece. Între timp, această incoerenţă strategică este plătită de către civilii libieni. Pentru o privire de la nivelul strategiei asupra campaniei din Libia, FP România a consultat opinia unui reputat istoric militar de la Universitatea Alabama - professorul Earl H. Tilford, Jr. :
 
Administraţia Obama ar fi trebuit să implementeze o zonă de excludere aeriană cu două săptămâni înainte ca bombardamentul să înceapă la 20 martie. Robert Gates pur şi simplu a greşit când a susţinut că o astfel de mişcare ar fi implicat mai întâi bombardarea tuturor aeroporturilor libiene. Un simplu ultimatum, că orice avion care ar fi depăşit o anumită limită geografică ar fi fost doborât, era suficient. Este posibil ca zona de excludere aeriană să fi devenit operaţională folosind rachete sol-aer de pe navele din clasa Aegis. Apoi era necesară deplasarea câtorva avioane de tip AWACs care să patruleze deasupra Libiei şi să observe, ori de câte ori, bombardierele libiene se ridicau de la sol. 

Decizia administraţiei de a folosi puterea aeriană americană s-a luat într-un vid strategic. Niciodată, dar niciodată nu trebuie să dezlănţui forţa militară decât dacă este în interesul tău naţional să o faci şi când ştii cu exactitate la ce tip de finalitate vrei să ajungi. Această utilizare a forţei americane cu jumătate de măsura este absurdă din punct de vedere strategic. Administraţia a aşteptat până când diverse sondaje au indicat că ar fi dezirabil să se facă ceva şi atunci a reacţionat. Statele Unite nu pot să reacţioneze la toate băile de sânge bombardând oriunde, oricând.   

Din punctul de vedere al lui Gaddafi, el se află în război cu Statele Unite şi Vestul şi ne putem aştepta probabil la declanşarea unei campanii de atacuri teroriste ca formă de represalii.

În plus, măsurile luate pe jumătate, precum bombardarea tancurilor şi artileriei libiene, fara a distruge culoarele sale de alimentare logistică nu vor fi suficiente. Acum, că Statele Unite şi NATO au intrat în joc, atunci trebuie să slăbească decisiv capacităţile maşinăriei de război a lui Gaddafi. Când un preşedinte american declară că un lider trebuie să se retragă de la putere, fără ca apoi să acţioneze în această direcţie, este o gafă strategică. Preşedintele Statelor Unite nu poate şi nu trebuie să facă ameninţări lipsite de conţinut. Fără fundament. El nu se află în campanie electorală, ci este comandantul celei mai puternice forţe militare din lume.

Opţiunile asimetrice, neconvenţionale ale lui Gaddafi de a contrabalansa violenţa dezlănţuită asupra sa din aer, sunt extrem de variate. Dispersarea trupelor sale, utilizând mijloace de transport civile pentru a-şi deplasa forţele este deja un fapt. Mai mult, excluzând din start orice posibilitate de a folosi trupe terestre este o eroare strategică cel puţin la fel de mare, dacă nu mai mare decât atunci când Preşedintele Bill Clinton a declarat că nu vor fi introduse trupe terestre în Kosovo. Dacă sârbii s-ar fi temut de o invazie terestră şi-ar fi concentrat blindatele şi artileria creând astfel un mediu foarte bogat în ţinte pentru aviaţia americană. Dar aşa cum s-au întâmplat lucrurile, convoaie mobile de asasini s-au răspândit în toate direcţiile provinciei Kosovo, omorând discreţionar civilii albanezi. În Libia, ar fi nevoie de şi mai multe convoaie, dar Gaddafi îşi poate procura toţi mercenarii de care are nevoie într-un continent extrem de bogat de “asasini” fără job. Statele Unite s-au băgat singure în acest coşmar datorită lipsei de discernământ strategic a administraţiei.

Earl H. Tilford Jr. este istoric militar la Universitatea Alabama. A lucrat 20 de ani în U.S. Air Force. Este autorul a trei cărţi despre folosirea aviaţiei militare în războiul din Vietnam.