ANALIZĂ Kohl şi Mitterand s-ar descurca oare mai bine?

Ar fi reușit lideri ca Helmut Kohl sau Francois Mitterand să facă față mai bine provocărilor crizei financiare actuale, se întreabă editorialistul cotidianului olandez De Volkskrant, Paul Brill.

De Volkskrant, Amsterdam: Oare conducătorilor europeni le lipseşte un anume leadership, un simţ al conducerii pentru a face faţă crizei? Potrivit unui cronicar de la De Volkskrant, ceea ce îi frânează este mai degrabă diviziunea politică a epocii noastre şi opinia publică.

Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revistă a presei europene, în zece limbi.

În ultimul timp auzim adeseori acest tip de încurajare în culisele puterilor din ţările occidentale: "Never waste a good crisis" [O bună criză nu trebuie irosită niciodată, frază pronunţată de Hillary Clinton în faţa Parlamentului European, în 2009, nota traducătorului]. Dar aceasta cere o anume combativitate politică iar unul dintre aspectele care se află în inima crizei actuale este întocmai faptul că această combativitate lipseşte. Citim în consecinţă editoriale ca cel din ultimul număr al The Economist: "Criza datoriei durează deja de 18 luni şi conducătorii zonei euro nu au strălucit decât prin incompetenţa lor".
Această judecată dispreţuitoare este după părerea mea un pic prea lejeră. Evident, conducătorii europeni nu au marcat puncte. Însă întrebarea este dacă aceasta s-a întâmplat din cauza propriilor lor lipsuri sau mai degrabă din cauza atmosferei politice în care sunt presupuşi să acţioneze, şi care este mai refractară şi oferă mai puţină margine de manevră decât în urmă cu câteva decenii. Angela Merkel are oare mai puţine calităţi decât Helmut Schmidt sau Helmut Kohl? Nicolas Sarkozy are mai puţin curaj decât François Mitterand sau Jacques Chirac?
Performanţele foştilor şefi de stat sunt adeseori romanţate
Nu e nicio îndoială: Obama, ca şi "Merkozy", au făcut erori.  Şi poate că Sarkozy nu are dimensiunea unui Mitterand, că Merkel nu are nicio greutate pe lângă Kohl şi că Obama nu are ingeniozitatea unui Bill Clinton. Dar performaţele foştilor şefi de stat sunt adeseori romanţate. În plus, limitele politice de acţiune au devenit parcă peste tot mai strâmte.
Acest aspect se explică printr-un motiv esenţial: fragmentarea şi micşorarea puterii statului. Politologul Alfred van Staden a comparat în 2008 libertatea de mişcare a unui şef de guvern astăzi cu cea a unui automobilist prins într-o aglomeraţie de maşini: "Este stăpânul propriului său volan şi reuşeşte uneori să se strecoare, însă ritmul circulaţiei este în mare parte determinat de comportamentul altor conducători aflaţi pe stradă şi de regulile de circulaţie". Chiar şi Statele Unite sunt blocate în circulaţie, chiar dacă mulţi republicani cred că trăiesc în continuare într-o epocă în care, ca American, poţi să-ţi continui drumul fără să te opreşti.
O a doua forţă se află şi ea la originea încetinirii: diviziunea politică s-a generalizat. În nenumărate ţări, coaliţiile încearcă într-un mod penibil să exercite puterea iar societatea este foarte polarizată. Într-un asemenea climat politic succesele sunt uitate rapid. Este suficient să constaţi vicisitudinile politice pe care le cunoaşte Sarkozy. Preşedintele Franţei a primit pe ici-colo elogii pentru intervenţia sa curajoasă în timpul formării unui front împotriva regimului lui Muammar Gaddafi. Dar nu a obţinut practic niciun beneficiu în propria-i ţară.[...]

Versiunea completă, pe Presseurop.eu/ro.