Irakul după americani: război sectar, secesiune?

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Militar din Divizia 1 Cavalerie ultima unitate americana care s-a retras din Irak
Militar din Divizia 1 Cavalerie ultima unitate americana care s-a retras din Irak

Război civil? O nouă dictatură instabilă? Un stat eşuat? O fragmentare haotică? Toate acestea redevin scenarii plauzibile pentru Irakul de după retragerea trupelor americane. 

La scurt timp după ce ultimul militar american a trecut graniţa în Kuwaitul vecin, fragilul edificiu politic irakian a şi început să se zdrucine. Vechile tensiuni sectare dintre şiiţi şi suniti ameninţă să polarizeze, din nou, societatea irakiană.

La 19 decembrie premierul şiit al Irakului, Nouri al-Maliki a emis un mandat de arestare pe numele vice-preşedintele Tariq al-Hashemi, un proeminent oficial sunit. Mandatul de arestare, care îl acuză pe vice-preşedinte de pregătirea unui atentat terorist împotriva Parlamentului, a fost emis în baza mărturiilor obţinute prin torturarea gărzilor lui Hashemi. Pentru a scapă, Tariq al-Hashemi a fugit în regiunea semiautonomă kurdă. Tensiunile la vârf dintre liderii şiiţi şi suniti nu au apărut peste noapte, ci, sunt rezultatul unor tendinţe centrifuge tot mai vizibile.

În ultimele luni, temându-se de comportamentul tot mai discreţionar al premierului şiit, de „epurarea” politică a corpului ofiţerilor şi a administraţiei publice, mai multe pronvincii cu populaţie majoritar sunită (al-Anbar, Salah ad-Din, Ninewah şi Diyala) au cerut deschis autonomia locală şi transformarea în regiune federală. După cum observa recent David Ignatius, editorialistul Washington Post,  „incapacitatea actorilor locali de a ajunge la un compromis politic este o constantă a Irakului post Saddam”. În cele din urmă, democraţia, a instituţionalizat politica sectară: Maliki întruchipează toate resentimentele şi suspiciunile majorităţii şiite faţă de suniţii care au condus pană nu demult ţara; de cealaltă parte, suniţii îl percep pe Maliki ca pe un Saddam şiit cu puteri dictatoriale.          
 
Pentru domolirea crizei, americanii s-au grăbit să îl desanteze în regiune pe Şeful Statului Major al armatei americane, generalul Ray Odierno, adjunctul lui David Petraeus în timpul celebrei suplimentări de după 2007 şi cel care a comandat până de curând forţele americane din Irak. Prezenţa sa în regiune este simbolică. Experienţa şi capacitatea de a relaţiona la nivel personal cu cele mai influente personalităţi din viaţa politică irakiană, este inegalabilă. În plus, miza este personală. A fost cel care a creionat şi implementat tactic, planul operaţional care a permis recuperarea societăţii irakiene de pe marginea prăpastiei. Criza de astăzi ridică o serie de întrebări: este retragerea americană prematură? A eşuat proiectul stabilizării de după 2007?
 
Retragere prematură?
 
Pentru mulţi dintre observatori, retragerea completă a forţelor americane este prematură pentru simplul motiv că rănile sectare sunt departe de a fi vindecate. O criză majoră, ca cea de astăzi, ar putea redeschide rănile din 2005-2006 readucând Irakul in pragul războiului civil. Până de curând, garantul păcii sociale era armata americană. Aceasta furniza o dublă garanţie: îl reasigura pe Maliki împotriva unei lovituri de stat sunite, oferind simultan suniţilor arabi o garanţie împotriva colonizării discreţionare a forţelor de securitate guvernamentale. Stephen Biddle, un analist militar de la Council on Foreign Relations, consideră că administraţia Obama ar fi trebuit să studieze mai atent precedentul balcanic.

Iniţial, în Bosnia trupele de menţinere a păcii desfăşurate acolo au ajuns la 54.000 de oameni (1995). Iar Kosovo a început cu 50.000 în 1999. Nivelul ambelor angajamente s-a redus în timp, dar uşor, secvenţial, calibrat, în raport cu evoluţiile din teren, fără a induce schimbări de profunzime în percepţiile de securitate ale actorilor locali. Şi totuşi, astăzi, în Bosnia mai sunt 2500, în timp ce în Kosovo rămân 10.000. „În Irak, scopul primar al prezenţei americane era menţinerea păcii: americanii îi reasigurau pe irakienii temători că foştii rivali nu vor recurge la violenţa armată aşa cum au făcut-o înainte de 2008” (Stephen Biddle). Parafrazând un celebru aforism, americanii sunt cei care „i-au ţinut pe iranieni la distanţă şi tensiunile etno-sectare sub control”.
 
A eşuat proiectul stabilizării de după 2007?

 
De atunci, nivelul violenţelor s-a diminuat de 10 ori (8000 civili irakieni ucişi în 2003, 24.000 în 2007, 1600 în 2011). Redresarea economică este în toi: PIB-ul a crescut de la 14 miliarde de dolari în 2003, la 57 de miliarde în 2007 şi 108 miliarde dolari în 2011.  Producţia de petrol a crescut de la 2,3 milioane de barili pe zi în 2003, la 2,4 milioane de barili în 2007 şi 2,6 milioane de barili în 2011. Utilizatorii de internet au crescut de la 5000 în 2003, la 500.000 în 2007 şi 2 milioane în 2011. Utilizatorii de telefonie au crescut de la 600.000 în 2003, la 10 milioane în 2007 şi 22 milioane în 2011.
 
În urmă cu doar 4 ani, Irakul părea pierdut. Era o societate eşuată. Prăbuşirea regimului Saddam Hussein crease nu doar un vid de putere, ci şi dezgheţul loialităţilor primare. Grupurile, etnice sau religiose, deveniseră actorii principali. Pe parcursul anului 2006, Bagdadul devenise scena unor ample epurări sectare. Escadroanele miliţiilor şiite controlate de Muqtada al Sadr descindeau adesea în cartierele sunite. De cele mai multe ori, execuţiile erau tolerate de către armata guvernamentală sau poliţie, organisme preponderent şiite. Neîncrederea comunităţilor sunite în instituţiile statului care ar fi trebui să le ofere protecţie era totală. Însă, suplimentarea trupelor americane din 2007 şi „trezirea” triburilor sunite din Anbar au schimbat complet peisajul. 

Astăzi forţele guvernamentale irakiene, atrenate şi consiliate de americani, reunesc în jur de 660.000 militari şi par suficient de mature pentru a garanta ordinea socială şi politică. Din această perspectivă obiectivul tactic imediat, de securitate, al „suplimentării” din primăvara anului 2007 a fost îndeplinit: prin comparaţie cu atmosfera anilor 2005-2006, cele două comunităţi se simt în relativă siguranţă. Restul se află în terenul politicienilor locali. În cele din urmă suplimentarea americană nu şi-a propus să tranforme Irakul într-o Elveţie, ci, prin anularea terorii reciproce, să ofere facţiunilor locale timpul şi perspectiva unui spaţiu de negociere pentru a-şi rezolva disensiunile interne. Iar acestea nu pot fi rezolvate de cineva din afară.   
 
Ce rămâne

Clivajele dintre centru şi periferie, dar şi cele sectare, rămân profunde, realităţi accentuate mai ales de inexistenţa unei formule echitabile de redistribuţie a veniturilor realizate din comercializarea petrolului. Dar poate cea mai gravă este excluderea foştilor insurgenţi, a miliţiilor tribale sunite din Anbar care continuă să se afle în afara structurilor de securitate oficiale. Fără aportul lor, Irakul ar arată şi astăzi ca în 2006. Pe viitor, o pace socială durabilă nu îi poate exclude. Între timp proliferarea discursului sectar, de sus în jos, dar şi a temei federalizării anunţă vremuri tectonice. Irakul rămâne un butoi cu pulbere aflat într-o stare de armistiţiu fragil.

În lume



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite