Cât de implicată mai e Germania în mersul UE

Tribunalul Constituţional german a pus numeroase condiţii pentru ajutorul pentru Grecia şi zona euro, cea mai importantă fiind controlul exercitat de Parlamentul naţional asupra acestor decizii. Pas cu pas, Germania iese din rolul de port-drapel al integrării europene, revenind la o politică centrată mai mult pe interesele naţionale - explica recent experta germană Ulrike Guerot pentru FP România.

Articol din FP România nr.23 (iulie/ august 2011).

2010 va rămâne în istorie ca unul dintre anii „fierbinţi“ ai integrării europene. În prezent sunt renegociate atât fundamentele euro (deci Tratatul de la Maastricht), cât şi structura de securitate de la Yalta. Dacă ambele procese sunt duse la bun sfârşit cu succes, Europa ar putea să iasă întărită.
Odată cu izbucnirea crizei greceşti şi adoptarea pachetului de salvare a ţărilor din zona euro, aplicarea Tratatului de la la Lisabona a devenit aproape un lucru secundar. Prăbuşirea zonei euro, care anterior era considerată drept ceva imposibil, s-a transformat rapid în ceva înspăimântător de real.

În anul în care moneda comună s-a clătinat periculos, a existat impresia că Germania întoarce spatele Europei pentru a deveni o putere globală pe cont propriu. Tocmai Germania, cea mai europeană dintre ţările europene, „hegemonul benign“ al celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut, pe a cărei poziţie pro-europeană se puteau bizui toţi!

Forţa europeană

De Germania depind în mare măsură deciziile privind consolidarea instituţională a Uniunii monetare, care are ca scop apărarea monedei euro de noi şocuri ale sistemului financiar. O uniune monetară, a fost clar de la început, are nevoie de o componentă fiscală comună, care să fie compusă atât dintr-un mecanism de supraveghere a bugetelor ţărilor membre, cât şi dintr-un tampon comun, care să atenueze şocurile. Aceasta este noua concepţie oglindită de Fondul European de Stabilitate Financiară (EFSF). În fapt, este vorba despre crearea unui Fond Monetar European, care indică drumul către o adevărată „Uniune a solidarităţii“, dar care nu trebuie să se transforme într-o uniune de transfer.

Articolul 125 din Tratatul de la Maastricht, potrivit căruia falimentul unui stat membru al UE este posibil, trebuie să rămână valabil. Doar aşa poate fi evitată problema „hazardului moral“, adică faptul că unele state îşi amână reformele structurale sau însănătoşirea bugetară, pentru că speră că în final alte ţări vor sprijini şi vor proteja colectiv moneda euro cu bani. Aceasta a fost problema reprezentanţilor Germaniei la negocierea pachetului de salvare financiară pentru zona euro. 
Germania a fost adesea forţa cea mai dinamică în negocierile pe marginea Tratatelor de bază ale UE. Susţinut de SUA şi pe baza unei moşteniri istorice, Berlinul a avansat constant integrarea europeană mai ales prin axa franco-germană, dar şi printr-o implicare puternică a Comisiei Europene şi a Parlamentului European. Germania era din această perspectivă nu numai principalul promotor al procesului de integrare europeană, vital pentru reabilitarea sa politică, ci şi cel mai puternic avocat al UE.

O Elveţie mai mare

Acum s-a terminat cu acest rol special al Germaniei în Europa, determinat de istorie. La 20 de ani după reunificare, Germania iese din acest rol, iar politica sa este centrată mai mult pe interesele naţionale. Şi contextul s-a schimbat. Am intrat într-o Europă „post-romantică”, în care interesele, nu visele romantice legate de o „ever-closer-union” sunt decisive. Interesele globale comune şi avantajele economice pentru toate statele UE trebuie să devină liantul UE şi al zonei euro.

Germania are interese clare în legătură cu euro, pentru că ea susţine Uniunea monetară, datorită puterii economice şi a credibilităţii sale. Germanilor trebuie să li se explice de ce moneda euro este bună pentru ţară. Un segment numeros al populaţiei vede însă altfel acest lucru. În timp ce în alte ţări europene există percepţia că Germania are câştiguri enorme ca lider mondial al exporturilor şi că se sustrage responsabilităţii europene, nemţii se simt înşelaţi de postura de plătitori-şefi pentru criza din Grecia. Un lucru reiese clar de aici: între percepţia de sine şi a celorlalte state asupra Germaniei există o prăpastie periculos de mare.

În anul de criză 2010 opinia publică germană a fost divizată şi încă de atunci a devenit clar că Germania nu mai are ambiţia politică, nici puterea dinainte, pentru a conduce UE. Aproape că ai impresia că Germania se vrea o Elveţie mare: UE trebuie să funcţioneze şi toţi trebuie să respecte tratatele existente. Dar un proiect politic, legat de ce se vrea pentru Europa, este invizibil în dezbaterile publice din Germania. Mai mult, după ultimele extinderi, UE pare acum prea greoaie, prea complicată şi mai ales prea scumpă. Berlinul are de multe ori o poziţie defensivă faţă de Bruxelles şi intră într-un rol de victimă europeană, în loc să contribuie cu soluţii creative. Europa este tot mai puţin punctul de referinţă al politicii germane. 

Pe cont propriu

În prezent Germania preferă să se adreseze singură lumii, mai ales Rusiei şi Chinei, urmărind mai degrabă obiective comerciale decât de politică externă. Poziţia specială a Germaniei faţă de China şi Rusia nu poate fi interpretată ca o atitudine anti-europeană, ci ca o politică deliberată de interes, pentru că Germania este forţată să se orienteze economic spre piaţa mondială dacă vrea să-şi asigure supravieţuirea economică.

Concluzia acestei schimbări de priorităţi nu este însă că Germania nu mai este europeană. Dimpotrivă, la 20 de ani de la căderea zidului Berlinului asistăm la o normalizare a relaţiei germane cu Europa: Germania devine tot mai mult un stat european „normal“, asemănător celorlalte membre şi mai puţin „supra-european“. În absenţa contextului Războiului Rece, Germania îşi poate urmări astăzi interesele naţionale mai liber şi mai global. Dacă ani de zile a contat mai ales geopolitica, din cauza poziţiei speciale a Germaniei, ţara poate trece acum în fundal preferinţele politice şi să le înlocuiască cu geoeconomia.

Avocata Rusiei

Lucru valabil şi pentru motivaţia germană de a conduce energic UE într-un parteneriat de modernizare cu Rusia, care ar fi în acelaşi timp o depăşire a ordinii de la Yalta. Şi contextul euro-atlantic, cu noul concept strategic al NATO, indică faptul că Europa are nevoie de un nou parteneriat de securitate cu Rusia. Actuala arhitectură de securitate europeană este disfuncţională: Oricât de indispensabilă este NATO la nivel global, Alianţa nu este o soluţie viabilă pentru conflicte regionale pe continentul eurasiatic (Georgia, Transnistria), pentru că este privită în continuare la Moscova ca o ameninţare.

În acelaşi timp, Rusia are o puternică „deadlocking capacity” în sistemul internaţional, astfel încât Europa are nevoie de un concept de securitate care să îmbine o politică europeană de vecinătate angajată cu o strategie de modernizare rusească. Germania ar putea să fie motorul principal în noua structură de securitate europeană, prevalându-se de de relaţia specială cu Rusia - atâta timp cât nu-şi uită partenerii din Europa de Est.

Ulrike Guerot conduce biroul de la Berlin al European Council on Foreign Relations (ECFR).