Euro, prizonier al capcanelor ideologiei?
0
Există un mod simplu de a rezolva criza din zona euro: anume ca Banca Centrală Europeană să promită că va împrumuta statelor în ultimă instanţă. Dar această soluţie propusă de mulţi economişti este respinsă de către instituţie. O rigiditate pur ideologică, deplânge un editorialist de la Le Monde.
Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revistă a presei europene, în zece limbi.
O frază ar fi suficientă pentru a stăvili criza euro, spun mulţi economişti. O mică frază pronunţată de Banca Centrală Europeană. BCE ar trebui să spună cu voce tare că ea va fi un împrumutător de ultimă instanţă pentru statele membre cele mai îndatorate ale uniunii monetare. Şi zona euro s-ar însănătoşi.
Şi pieţele ar fi ţinute la distanţă. Şi, o! Bucurie supremă, nu ne-ar mai păsa de ce spun agenţiile de rating. Şi am putea slăbi cureaua austerităţii bugetare, uşura condiţiile de rigoare. Ceea ce ar încuraja un început de reluare a activităţii, ceea ce ar facilita achitarea datoriei. Şi, fără a promite cerul şi stelele, am ieşi totuşi din acest ciclu sinistru, în care vedem zona euro destrămându-se, ca într-un joc nasol de bowling, unde o bilă mare şi neagră dărâmă popicele una după alta: mai întâi Atena, apoi Dublin, Lisabona, Madrid, Roma – aşteptând Parisul...
De ce nu se pronunţă BCE?
Banca Centrală imprimă bani – este una dintre sarcinile sale – resursele sale sunt, prin definiţie, infinite. Dacă BCE spune că va fi asigurătorul de ultimă instanţă, aceasta va descuraja speculaţia. Pieţele se vor linişti. Ele nu vor mai cere rate de dobândă uriaşe pentru achiziţionarea împrumuturilor statelor cele mai îndatorate. Iar cele din urmă vor scăpa de creşterea fără măsură a costurilor datoriilor lor. Ele vor ieşi dintr-o spirală infernală ale cărei etape le cunoaştem. Statul îndatorat este mai întâi condamnat la a nu mai fi capabil să se finanţeze pe piaţă prin emiterea de bonuri de tezaur : el trebuie să plătească dobânzi exorbitante. Şi astfel ajunge să întindă mâna. Apoi să ceară ajutor de la creditori externi. Dar aceştia nu îşi acordă ajutorul decât cu condiţiile de austeritate draconice care epuizează bolnavul.
În cazul în care Banca Centrală declară din start că va acorda împrumuturi unui stat căruia îi este greu să îşi plătească datoriile, situaţia este destul de diferită. Achiziţiile băncii centrale vor scădea dobânzile la un nivel practicabil, dacă doar declaraţia de intenţie a Băncii Centrale nu va fi fost suficientă.
Aceasta se întâmplă în afara zonei euro, în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie, în Japonia, de exemplu. În multe feluri, aceste trei ţări nu au rezultate mai strălucite decât media în Uniunea Monetară Europeană. Dar este clar pentru toată lumea faptul că Rezerva Federală, Banca Angliei sau cea a Japoniei nu vor şovăi.
De ce BCE nu face la fel? Pentru că este legată de o doctrină care propovăduieşte separarea puterilor. Banca se ocupă de monedă, guvernul de buget, banca asigură stabilitatea monedei (fără inflaţie), guvernul îşi gerează datoria. Cu alte cuvinte, nu banca centrală trebuie să sară în ajutorul Trezoreriei – fiecare cu treaba lui.
Ideologia ucide orice initiaţivă
"Aceasta este ideologie", tună Jean-Paul Fitoussi, director de cercetare la Observatorul Francez al Conjuncturilor Economice (OFCE). "Împiedicându-ne să avem un creditor de ultimă instanţă, ne expunem, în caz de dificultăţi financiare, la alegerea următoare : un faliment sau un ajutor condiţionat de o asemenea austeritate încât oricum nu va împiedica falimentul", susţine acesta.
Opinia lui este împărtăşită de mulţi dintre colegii săi americani care, de la laureatul Premiului Nobel, Paul Krugman, şi până la Jeffrey Sachs, trecând prin Kenneth Rogoff, spun toţi acelaşi lucru: "Dacă BCE ar prelua datoriile europene, criza s-ar uşura considerabil" (Paul Krugman, New York Times, 23 octombrie).
Riscurile? Evident, inflaţia. Partizanii separării puterilor susţin că achiziţionarea directă a datoriei unui stat de către banca centrală este echivalentul tipăririi de bani. Şi această teamă de inflaţie a unei monede care intră în spirala unei devalorizări constante, amintirea tragediei trăite în anii 1920 şi care a condus la Hitler, iată ceea ce bântuie memoria colectivă a Germaniei; iată ceea ce explică de ce nu a acceptat să-şi abandoneze solida ei "deutsche mark" în favoarea euro-ului decât cu condiţia ca BCE să aibă o unică sarcină : lupta împotriva inflaţiei.
Susţinătorii doctrinei evocă şi alte motive. Trebuie menţinută credibilitatea Băncii Centrale, şi, prin urmare, a nu-i împovăra bilanţul cu împrumuturi îndoielnice – dar BCE cumpără deja pe sub masă, pe piaţa secundară, nu în mod direct, cantităţi mari din datoriile suverane ale statelor slabe din zona euro... Un alt argument al partizanilor "separării puterilor" : a nu încuraja laxismul bugetar spunând din start că vor fi garantate datoriile iresponsabililor. [...]
Se încarcă comentariile...
